Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Martie 2017

 
 

pagina păstorului

Martie 2017

 

5 martie 

 

Cât de greu ar fi pentru scriitor, peste 3000 de ani, să încerce să scrie o carte despre viața unuia dintre noi, având la dispoziție doar câteva informații și poze învechite? Primul lucru de care ar trebui să țină cont scriitorul este faptul că persoana despre care scrie a fost un produs al timpului său. Pentru scriitor va fi foarte greu să intre 3000 de ani în negura istoriei și să înțeleagă o mentalitate și un stil de viață care nu mai există în vremea lui. Aceasta este misiunea noastră acum, când ne propunem să vorbim despre Moise, un om care a trăit cu aproximativ 3500 de ani în urmă.
Moise s-a născut într-o vreme interzisă, având parte de o naștere de neinvidiat, în condiții de adversitate și opresiune. A fost cel de-al treilea copil al lui Amram și Iochebed, frații lui fiind Aaron și Maria, primul cu patru și al doilea cu zece ani mai mare. La vârsta de 3 luni, mama lui l-a pus pe Nil, într-un coș de papură și, fiind găsit de fiica lui Faraon, Moise este adoptat și crescut în palatul regelui. Fiica lui Faraon, fără să știe cine este, a angajat-o ca doică pe Iochebed să crească copilul. A devenit în felul acesta prima mamă din Biblie care este plătită să-și crească copilul. Ironia este că Faraon l-a crescut la palat pe cel care va elibera sclavii evrei din Egipt. Moise a fost unul dintre cei mai mari eroi ai lui Dumnezeu, numele lui fiind pomenit de aproximativ 840 de ori în Biblie. El s-a căsătorit cu Sefora și au avut doi copii, pe Gherșon și pe Eliezer. Moise a trăit 120 de ani, viața sa împărțindu-se în trei perioade egale:
1. Prima etapă de 40 de ani - prinț în palatul regelui Egiptului
2. A doua etapă de 40 de ani - cioban în pustia Moabului
3. A treia etapă de 40 de ani - eliberatorul sclavilor evrei din robia Egiptului
Moody spunea că Moise și-a petrecut primii 40 de ani gândindu-se că este cineva, următorii 40 de ani gândindu-se că este un nimeni și ultimii 40 de ani fiind uimit de ce a putut Dumnezeu să facă cu un nimeni. La vârsta de 40 de ani, Moise, din inițiativă personală, se implică într-o experiență care ne ajută să înțelegem că el era conștient de voia lui Dumnezeu cu privire la poporul evreu. ,,El avea 40 de ani când i-a venit în inimă dorința să cerceteze pe frații săi, pe fiii lui Israel” (Fapte 7:23). Această vizită a făcut o schimbare dramatică în viața lui Moise, prin faptul că a ucis un egiptean care bătea pe un evreu. Acest eveniment face schimbări profunde în viața lui Moise:
1. Pentru a-și scăpa viața, Moise renunță la palat și fuge de faraon în Madian - Arabia Saudita de astăzi.
2. În felul acesta prințul Moise devine ciobanul Moise și după 40 de ani petrecuți la palat, urmează alți 40 pe care îi petrece îngrijind oile în pustia Madianului.
Moise a intenționat să elibereze sclavii evrei, a vrut facă un lucru potrivit, însă la un moment nepotrivit. Patruzeci de ani mai târziu, Dumnezeu îl va trimite să elibereze evreii din Egipt și va avea succes. Este înțelept să menționăm că marele Moise, unul dintre cei mai mai respectați oameni în Iudaism și în Creștinism, are experiența dramatică a unei frângeri profunde: eșec, suferință, singurătate, anonimat, frustare, și de-abia apoi urmează succesul. Este surprinzător să aflăm faptul că doar în această situație Moise se califică să fie folosit de Dumnezeu. Unul dintre marile principii ale vieții este următorul: ,,Dacă nu poți să faci binele pe care ai vrea să-l faci, fă binele pe care poți să-l faci.” Vrei să ajungi un om ca Moise? Dă-I lui Dumnezeu 40 de ani să te pregătească. Un Moise nepregătit va omorî doar un egiptean, însă acțiunea aceasta nu va conduce la eliberarea sclavilor.

 

 12 martie

Cineva spunea că ,,Nimeni nu te poate învăța să zbori dacă nu vrei să-ți deschizi aripile”. Tot așa, nimeni nu te poate conduce la Dumnezeu dacă nu vrei să crezi în El. Foarte mulți oameni nu experimentează credința în Dumnezeu invocând nevoia de argumente concrete. Sfântul Augustin spunea că ,,Pentru cine vrea să creadă, am o mie de argumente; pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.” Să crezi sau să nu crezi este un drept al fiecăruia și, de asemenea, este o alegere personală.  Există mulți oameni care vorbesc împotriva credinței deși nu au experimentat-o vreodată. Dacă cineva nu a experimentat dragostea sau suferința înseamnă că acestea nu există? De asemenea, există mulți oameni care vorbesc împotriva Bibliei, deși nu au citit-o vreodată. Ce fel de oameni trebuie să fie aceia care sunt din oficiu împotriva unei cărți înainte să o fi citit? Dicționarul ne asigură că această atitudine de ignoranță asociată cu părerea înaltă despre sine este definiția prejudecății. Tristețea vine doar atunci când oamenii spun că nu cred pentru că nu au argumente să creadă. Mă întreb ce argumente au să nu creadă? De ce oamenii cer argumente pentru a crede în Dumnezeu și nu cer argumente pentru a renunța la credința în Dumnezeu? Ce argumente avem atunci când credem că evenimentele de acum câteva mii de ani, menționate în cartea de istorie, sunt adevărate? Este istoria oamenilor mai credibilă decât istoria lui Dumnezeu - Biblia? Oamenii aceștia par să fie deranjați de existența lui Dumnezeu și încearcă să-i convingă pe ceilalți că Dumnezeu nu există. Poate pare ciudat că Biblia nu încearcă să-i convingă pe oameni că Dumnezeu există, ci pur și simplu afirmă existența Sa.  Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu creând Universul și făcându-l pe om, având milă și îndurare față de oameni, iubind necondiționat și fiind plin de bunătate. Biblia vorbește despre cea de-a doua șansă pe care Dumnezeu o oferă oricui, despre speranța din suflet și zâmbetul de față pe care le dă dimineața celui care s-a culcat dezamagit și frustrat seara. Credința nu este o obligație, este doar o opțiune, o mare și unică oportunitate. Credința este necesară și suficientă pentru ca omul să fie mântuit, adică să fie iertat de păcatele lui. Evanghelistul Marcu remarcă spusele Mântuitorului Cristos: ,,Cine va crede și se va boteza va fi mântuit; cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16:16). Versiunea `Noul Testament pe înțelesul tuturor` traduce mai expresiv acest verset: ,,Cei care cred și se botează vor fi mântuiți, dar cei care refuză să creadă vor fi condamnați.”  Oamenii vor fi condamnați pentru păcatele pe care le-au făcut în viața umană. Oamenii vor fi condamnați cu moartea veșnică în iad. Pentru fiecare muritor, sărac sau bogat, există o naștere, o moarte și o judecată, apoi urmează eternitatea cu sau fără Dumnezeu. Nu pomenim aici denominațiile religioase, ci doar credința în Dumnezeu și în Fiul Său Isus Cristos, Mântuitorul trimis pe pământ. El a venit la noi cu 2000 de ani în urmă și a murit în locul tuturor celor care trebuiau să moară. Prin credința în existența și lucrarea Sa de iertare orice om poate fi iertat.  Iată dar, credința este mai mult decât importantă. Miza este extrem de mare, miza este VIAȚA. Cine își permite să încerce dacă ajunge sau nu iad pentru că nu crede? Cine are curajul să-și dea viața pentru a dobândi dreptul să nu creadă în Isus Cristos, Mântuitorul? Credința că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul oamenilor dăruiește mântuirea sufletului. Botezul în apă este manifestarea acestei credințe. Oamenii nu se botează pentru a fi mântuiți, ci pentru că ei sunt deja mântuiți. Oamenii mântuiți cunosc și împlinesc poruncile lui Dumnezeu. Botezul este dovada mântuirii, botezul este ascultarea mântuitului. Mântuirea se asociază cu botezul, mântuitul se asociază cu Mântuitorul. Tu cu cine te asociezi?

 

  

 19 martie

 

Credința este un fenomen simplu și în același timp complex, greu de explicat, însă ușor de experimentat. ,,Pentru cel ce crede nu este nevoie de explicație, pentru cel ce nu crede explicația este imposibilă” (Toma D’aquino). Credința este suma convingerilor despre lume și viață, care se formează în mediul de hrănire al individului, fiind prezentă în toate aspectele din viața omului. Oricine se așază pe un scaun crede că nu o să se rupă. Oricine mănâncă sau bea apă crede că o să-i treacă foamea și setea. Oricine se urcă într-un tren, taxi sau avion crede că o să-l ducă la locul stabilit. Oricine răsucește cheia în contact crede că mașina va porni. Atunci când vorbim despre credință, nu există dovezi, deoarece credința înseamnă să te aștepți ca un anumit lucru să se întâmple. Un orb poate crede în răsărit fără să-l vadă. Ce i se poate explica unui orb din naștere despre răsărit sau asfințit?  Biblia vorbește mult despre credință: ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9). ,,Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Credința se asociază cu pocăința pentru că, în timp ce credința este întoarcerea spre Cristos, pocăința este întoarcerea de la pacat.        Cum se formeaza credința? Un om nu poate avea o credință la care nu a fost expus. Orice român ,,se naște ortodox”, orice arab ,,se naște” musulman, orice indian ,,se naște” hindus/budist etc. Imaginați-vă că un copil crede puternic că se poate juca cu câinele vecinului fără să pățească ceva rău. Într-o zi câinele îl mușcă. După ce experimentează durerea și sperietura, constrâns de propria lui experiență, își modifică credința cu privire la câini. Pentru restul vieții el va crede puternic că nu trebuie să se joace cu un câine străin.  Ce nu este credința? Credința nu este un sentiment, este o convingere. Credința nu este o proiecție în viitor, aceasta este speranță. Credința nu este bănuială, este o încredere neclintită. Credința nu este știință, este o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Credința presupune cunoaștere. ,,Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:14-17). Deși cunoașterea este indispensabilă, ea nu este suficientă. ,,Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac” (Rom. 1:32). Biblia spune că demonii știu cine este Isus Cristos și care este lucrarea Lui, totuși ei nu ajung să fie mântuiți - ,,și dracii cred și se înfioară” (Iacov 2:19). Adevărata credință în Dumnezeu se supune și se închină Creatorului. Credința autentică presupune decizia de a depinde de Isus Cristos pentru mântuirea sufletului. Făcând acest lucru, omul trece de la poziția de observator al adevărurilor Bibliei la poziția de relaționare spirituală personală cu Isus Cristos.  Din punct de vedere al credinței biblice, oamenii se împart în câteva categorii: necredincioși – oamenii care nu cred în nimic religios; credincioși nepracticanți – oameni care cred, dar nu practică ce cred; credincioși practicanți – oameni care cred și practică ce cred. Credința este singura capacitate care îl pune pe om în relație spirituală cu Creatorul său.

 

 

 Cum se formeaza credința? Un om nu poate avea o credință la care nu a fost expus. Orice român ,,se naște ortodox”, orice arab ,,se naște” musulman, orice indian ,,se naște” hindus/budist etc. Imaginați-vă că un copil crede puternic că se poate juca cu câinele vecinului fără să pățească ceva rău. Într-o zi câinele îl mușcă. După ce experimentează durerea și sperietura, constrâns de propria lui experiență, își modifică credința cu privire la câini. Pentru restul vieții el va crede puternic că nu trebuie să se joace cu un câine străin.  Ce nu este credința? Credința nu este un sentiment, este o convingere. Credința nu este o proiecție în viitor, aceasta este speranță. Credința nu este bănuială, este o încredere neclintită. Credința nu este știință, este o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Credința presupune cunoaștere. ,,Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:14-17). Deși cunoașterea este indispensabilă, ea nu este suficientă. ,,Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac” (Rom. 1:32). Biblia spune că demonii știu cine este Isus Cristos și care este lucrarea Lui, totuși ei nu ajung să fie mântuiți - ,,și dracii cred și se înfioară” (Iacov 2:19). Adevărata credință în Dumnezeu se supune și se închină Creatorului. Credința autentică presupune decizia de a depinde de Isus Cristos pentru mântuirea sufletului. Făcând acest lucru, omul trece de la poziția de observator al adevărurilor Bibliei la poziția de relaționare spirituală personală cu Isus Cristos.  Din punct de vedere al credinței biblice, oamenii se împart în câteva categorii: necredincioși – oamenii care nu cred în nimic religios; credincioși nepracticanți – oameni care cred, dar nu practică ce cred; credincioși practicanți – oameni care cred și practică ce cred. Credința este singura capacitate care îl pune pe om în relație spirituală cu Creatorul său.

 Cum se formeaza credința? Un om nu poate avea o credință la care nu a fost expus. Orice român ,,se naște ortodox”, orice arab ,,se naște” musulman, orice indian ,,se naște” hindus/budist etc. Imaginați-vă că un copil crede puternic că se poate juca cu câinele vecinului fără să pățească ceva rău. Într-o zi câinele îl mușcă. După ce experimentează durerea și sperietura, constrâns de propria lui experiență, își modifică credința cu privire la câini. Pentru restul vieții el va crede puternic că nu trebuie să se joace cu un câine străin.  Ce nu este credința? Credința nu este un sentiment, este o convingere. Credința nu este o proiecție în viitor, aceasta este speranță. Credința nu este bănuială, este o încredere neclintită. Credința nu este știință, este o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Credința presupune cunoaștere. ,,Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:14-17). Deși cunoașterea este indispensabilă, ea nu este suficientă. ,,Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac” (Rom. 1:32). Biblia spune că demonii știu cine este Isus Cristos și care este lucrarea Lui, totuși ei nu ajung să fie mântuiți - ,,și dracii cred și se înfioară” (Iacov 2:19). Adevărata credință în Dumnezeu se supune și se închină Creatorului. Credința autentică presupune decizia de a depinde de Isus Cristos pentru mântuirea sufletului. Făcând acest lucru, omul trece de la poziția de observator al adevărurilor Bibliei la poziția de relaționare spirituală personală cu Isus Cristos.  Din punct de vedere al credinței biblice, oamenii se împart în câteva categorii: necredincioși – oamenii care nu cred în nimic religios; credincioși nepracticanți – oameni care cred, dar nu practică ce cred; credincioși practicanți – oameni care cred și practică ce cred. Credința este singura capacitate care îl pune pe om în relație spirituală cu Creatorul său.

26 martie

 

   Omul și-a dorit dintotdeauna să facă tot ce-i place, însă aceast stil de viață a intrat în conflict cu normele morale și sociale ale timpului în care a trăit. Care este nivelul până la care omul își poate împlini dorințele personale? Până când deranjează semenii? Până când încalcă regulile sociale? Până când iese de sub ascultarea legilor lui Dumnezeu? Abuzul, manipularea, exploatarea, furtul, violența, uciderea... ar trebui permise cuiva? Există un singur răspuns obiectiv, NU. Răspunsul subiectiv diferă de la abuzator la abuzat, de la ucigașul la ucis.
Aducând subiectul la nivelul vieții creștine, Biblia explică faptul că Dumnezeu este interesat în binele și fericirea omului. În ciuda acestei intenții, Creatorul a trasat perspectiva vieții omului prin faptul ca i-a dat legi morale, ceremoniale și sociale. Este imposibil să existe o societate în care omul să facă tot ce-și dorește pentru că foarte mulți oameni doresc să facă lucruri care îi afectează negativ pe semenii lor. În concluzie, nu a existat niciodată un timp sau un loc în care oamenii să facă orice-și doresc. Tocmai pentru echilibrarea acestui fenomen social există instituțiile guvernului, primăriei, judecătoriei, poliției, închisorii...
   Aducând subiectul la nivel personal, menționăm factorul conștiință, adică sistemul de valori, convingeri și priorități pe care fiecare om și-l propune ca fiind ,,normal" pentru el, pentru locul și timpul în care el trăiește. Pentru oamenii credincioși conștiința este definită de voia lui Dumnezeu revelată în Biblie. ,,Normalul" pentru credinciosul născut din nou este voia lui Dumnezeu menționată în Cartea sfântă. Orice intenție, dorință și acțiune umană care intră în conflict cu Biblia, prin omitere sau comitere, se numește păcat și păcatul este pedepsit de Dumnezeu. Dimpotrivă, soluția divină pentru intențiile, dorințele și acțiunile păcătoase ale oamenilor este înfrânarea. Abținerea de la ceartă, răutate, violență, răzbunare pe de-o parte, manifestarea bunătății, a respectului, iubirii și omeniei pe de cealaltă parte, sunt soluțiile lui Dumnezeu pentru relațiile de calitate. Familia, rudele, prietenii, colegii, vecinii, cunoscuții sunt relațiile care se nasc odată cu viața, or ele trebuie dezvoltate și întreținute în fiecare zi. Este imposibilă viața unui om fără familie, fără rude, prieteni, colegi sau vecini.
   Relațiile sunt mai importante decât toate lucrurile materiale la un loc, de aceea singurătatea nu poate fi alungată de nici o altă realizare. Fiecare om se naște dintr-o relație, are copiii într-o relație, trăiește și moare într-un context definit de relații. Dintr-un anumit punct de vedere, aceste relații sunt o teribilă luptă de acceptare, conformare și influențare. Relația dintre soț și soție, părinți și copii, prieteni și colegi supraviețuiește prin faptul că nici unul dintre cei implicați nu fac tot ceea ce vor. Este imposibil pentru cineva să trăiască într-o relație umană atâta timp cât pretinde că are dreptul să facă tot ce vrea. În fața culorii roșii a semaforului nimeni nu poate să facă ce vrea, ci doar ce trebuie. Fiecare dintre cei implicați în relație investesc acceptare, adaptare, renunțare, răbdarea... ca o expresie a iubirii. Nimeni nu poate menține o relație atâta timp cât face tot ce vrea. Cine ar vrea să se căsătorească cu cineva care întotdeauna face doar ce vrea el? Cine ar vrea să aibă un copil care tot timpul face doar ce-i place lui? Când Diavolul a făcut tot ce a vrut a fost aruncat din cer, numele lui devenind Satana. Când Adam a făcut tot ce a vrut a fost deportat din Eden și totul s-a redefinit pentru întotdeauna. Neascultarea, răzvrătirea, individualismul, nesupunerea, îl transformă pe om în păcătos, adică în omul vinovat. Păcatul este vinovăție, iar vinovăția trebuie pedepsită de dreptate.
   Fii sincer, crezi că la baza vieții tale stă ceea ce vrei tu sau ceea vrea Dumnezeu? Ești condus de propriile tale dorințe sau de legile lui Dumnezeu? Nu uita, în relația noastră cu Dumnezeu, El este Stăpânul.