Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Iulie 2018

 
 

PAGina pastorului

Iulie 2018

 

1 iulie 

 

Cina Domnului este expresia iubirii divine şi a suferinţei Mântuitorului de dragul oamenilor, pentru a-i scoate de sub mânia lui Dumnezeu. La început nu a existat suferinţă în creaţie, deoarece Creatorul a făcut-o ,,foarte bună" (Gen. 1:31). După ce a intrat păcatul în creaţie, a intrat şi suferinţa, sub forma conflictelor, durerilor, bolilor şi morţii fizice (Gen. 3:15-19). Scopul venirii Mântuitorului în lumea noastră a fost să elibereze oamenii din păcat, moarte spirituală şi moarte veşnică, însă această regenerare spirituală nu elimină suferinţa din viaţa umană.
Într-un moment de adâncă suferinţă a Mântuitorului, când, purtând crucea spre locul răstignirii, femeile evlavioase Îi plângeau de milă, El le-a spus: ,,Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri... Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?" (Luca 23:28,31). Povara suferinţei a fost totdeauna prezentă în poporul lui Dumnezeu. Cea mai mare problemă însă nu a fost suferinţa în sine, ci spaima că suferinţa este trimisă de Dumnezeu, un Dumnezeu plin de dragoste, care în mod inexplicabil îşi găseşte plăcerea în suferinţa copiilor Săi.
Folosind metoda identificării, noi deosebim oamenii buni de oamenii răi sau prietenii de duşmani prin binele sau răul pe care ni-l fac. Folosind aceeaşi metodă a identificării, cum se împacă dragostea lui Dumnezeu cu suferinţa la care îi supune pe copiii Săi? Suferinţa vine de la Dumnezeu sau este permisă de Dumnezeu? Pentru a afla răspunsul la această întrebare, este bine să ne reamintim de faptul că voia lui Dumnezeu este de două feluri: directoare şi permisivă. Voia Lui este directoare atunci când El, în calitate de Creator şi Domn al creaţiei, decide să facă un lucru şi nimeni nu-I poate sta împotrivă. Voia Lui este permisivă atunci când nu El decide, ci doar permite. Spre exemplu, Dumnezeu a decis ca Balaam să nu blesteme poporul evreu la cererea lui Balaac, dar din cauza insistenţei profetului motivat financiar, Dumnezeu i-a permis să acţioneze. A urmat multă suferinţă şi un măgar a trebuit să-l oprească de la acţiunea lui de neascultare.
În general, suferinţa copiilor lui Dumnezeu nu poate fi explicată, ci doar acceptată prin credinţă (Rom. 8:28) sau neacceptată prin cârtire (Mat. 13:21). Nici un copil nu se îndoieşte de dragostea tatălui său, chiar şi atunci când îl duce la spital pentru o operaţie dureroasă. Sunt şi situaiţi când suferinţa are scopuri explicabile. Uneori suferinţa este o consecinţă a păcatului (Luca 13:1-5), alteori suferinţa este o metodă să corecteze viaţa poporului Său (Jud. 2:22-3:6). Câteodată suferinţa este un mijloc prin care oamenii sunt încercaţi şi curăţiţi (Iacov 1:3). Domnul Isus a suferit în Săptămâna Patimilor pentru păcatele şi bolile oamenilor. Chinurile Mântuitorului ne oferă o nou semnificaţie a suferinţei, datorită scopului substitutiv pe care l-a avut. Această suferinţă înlocuitoare ne arată cum Unul poate să sufere în locul tuturor şi în calitate de reprezentant al tuturor. De aceea, El este prezentat de scriitorii V.T. ca Robul care suferă. Când Saul din Tars se converteşte, primul lucru pe care Dumnezeu îl face este să-i arate cât va suferi din pricina Numelui Său. Cei mai mulţi dintre apostoli au suferit mult şi au murit ca martiri, acelaşi lucru întâmplându-se cu mulţi creştini din generaţiile care au urmat până astăzi.
Aşadar, suferinţa are un nou sens pentru membrii trupului lui Isus, care se bucură să împărtăşească suferinţele Lui (Rom. 8:17; 2 Cor. 1:5). Crucea suferinţei prezente se împleteşte cu gloria veşniciei ce va să vină, aşa cum s-a întâmplat şi la Mântuitorul Isus. Cina Domnului este un moment de contemplare şi de acceptare a suferinţelor Lui.

 

 8 iulie

 

Dumnezeu l-a făcut pe Adam din pământ şi pe Eva dintr-o coastă a lui Adam, şi i-a aşezat într-o grădină din Eden. Familia după modelul lui Dumnezeu este soluţia fericirii fiecărui om. Privind în negura timpului care s-a scurs de la creaţie până în prezent, observăm că instituţia familiei a rămas, dar modelul divin a fost redefinit. Singurătatea, concubinajul, adulterul, poligamia, LGBTQ etc. sunt propunerile murdare şi ineficiente ale păcatului care îi târăsc pe oameni în nefericire şi destrăbălare. Atunci când o nouă generaţie de copii apare pe scena istoriei, aceasta îşi formează o mentalitate despre lume şi viaţă în procesul primilor 20 de ani de existenţă. În funcţie de mediul cultural şi sistemul educaţional care i-a influenţat în primii ani de viaţă, s-au conturat mai multe modele de familie, pe care tinerii le practică în căsătorie:
1. Modelul tradiţional - a promovat superioritatea bărbatului şi poligamia
2. Modelul modern - a promovat emanciparea femeii şi moda unisex
3. Modelul biblic - a promovat sfinţenia personală, fidelitatea căsătoriei, unitatea prin dragoste şi respect.
Prima carte a Bibliei ne oferă următoarele principii directoare:
1. Nevoia omului explică raţiunea familiei. Familia există fiindcă nevoile omului sunt împlinite în interiorul ei: fericire, comunicare, procreere, protecţie, educaţie, iubire, căsătorie, fidelitate, companie, apartenenţă, îngrijire, înmormântare. Căsătoria este un principiu de viaţă, celibatul este o excepţie, drept pentru care singurătatea nu este o soluţie. Când Adam s-a trezit din somnul provocat de Dumnezeu, s-a căsătorit cu Eva şi nu a mai fost niciodată singur. Raţiunea familiei este explicată de nevoile omului, împlinite plenar doar în interiorul acesteia.
2. Soluţia divină explică succesul familiei. Când Dumnezeu S-a gândit la un ajutor potrivit pentru bărbat, a făcut-o pe Eva. Nu banii, prietenii, reputaţia, poziţia, oportunităţile sau educaţia sunt un ajutor potrivit pentru un bărbat, ci soţia: ,,Cine găseşte o nevastă bună găseşte fericirea, este un har pe care-l capătă de la Domnul" (Prov. 18:22). Toate oportunităţile lumii nu pot egala importanţa unei soţii potrivite în viaţa unui bărbat. Este interesant faptul că, deşi Adam era în Eden cu Dumnezeu, a simţit nevoia de părtăşie cu cineva din aceeaşi natură ca el.
3. Dezlipirea de părinţi explică lipirea de tovarăşul de viaţă. Singurul motiv pentru care un tânăr se poate dezlipi de părinţi este lipirea de tovarăşul de viaţă. Nedezlipirea de părinţi în căsătorie poate afecta negativ lipirea soţilor. Oricât de tânără ar fi o familie, ea este o familie de sine stătătoare. Este necesar ca părinţii să fie prezenţi în viaţa tinerei familii, dar cu rol consultativ, nu executiv şi doar în măsura în care prezenţa lor este pozitivă.
4. Cadrul familiei explică nuditatea fără ruşine. Biblia afirmă faptul că ,,omul şi nevasta lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine" (Gen. 2:25). Familia este singurul loc unde nuditatea nu este ruşine şi nici păcat. Falimentul multor familii începe la expunerea nudităţii în public, prin (ne)îmbrăcăminte, prietenii nesănătoase... Tocmai datorită acestei oportunităţi personale - căsătoria - relaţia intimă cu oricine altcineva este păcat. Biblia spune că acest păcat este singurul păcat ,,făcut în trup", lasându-ne să înţelegem că adulterul este un păcat mai ,,mare". De aceea Pavel spune: ,,...din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei" (1 Corinteni 7:2). Binecuvântarea lui Dumnezeu este direct proporţională cu fidelitatea familiei. Dumnezeu nu binecuvântează niciodată păcatul. Crucea de pe Dealul Căpăţânii demonstrează cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul. Dumnezeu să binecuvânteze familiile noastre.
Pastor Luigi Miţoi

 15 iulie

 

Evanghelistul Ioan ne prezintă în capitolul 8 contrastul izbitor dintre sfințenia divină și păcatul omului, dintre dragostea Domnului și ipocrizia ființei umane. Textul ne prezintă mai multe acțiuni și câteva personaje:
1. Dragostea, iertarea și înțelepciunea Mântuitorului Isus Cristos. El Se roagă pentru oameni pe Muntele Măslinilor, apoi merge în Templu să se închine lui Dumnezeu, însă acolo întâlnește foarte mulți oameni și îi învață despre Împărăția cerurilor.
2. Ura, jocul politic și ipocrizia teologilor și a liderilor religioși. Pentru că ei Îl urau pe Isus fiindcă confrunta instituționalizarea vieții lor spirituale și a ipocriziei lor, fariseii aduc în mijlocul mulțimii o femeie pe care o prinseseră în adulter. Exploatând cu viclenie împrejurarea aceasta, ei Îi întind o cursă Mântuitorului, adresându-se Acestuia în public: ,,Învățătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârșea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu, dar, ce zici?" Întrebarea lor L-a așeazat pe Domnul între două posibile răspunsuri rele. Dacă nu o condamna pe femeie era împotriva Legii lui Moise. Dacă o condamna uzurpa autoritatea romană, singura care avea dreptul să judece și să condamne pe cineva la moarte - ei înșiși au reafirmat aceasta rânduială la crucificarea Domnului, în fața guvernatorului roman, Pilat. Faptul că nu l-au adus și pe bărbatul cu care femeia a comis adulterul demonstrează că nu erau interesați de adevăr și dreptate, ci de cadrul necesar să-L atragă în cursă pe Cristos. Foarte probabil că ei au regizat acest adulter pentru a-și crea contextul necesar. Dacă ar fi fost animați de adevăr și dreptatea s-ar fi pocăit când Cristos le-a răspuns: ,,Cine dintre voi este fără păcat să arunce primul cu piatra în ea". Nu au avut puterea să se pocăiască, deși știau foarte bine ce ar trebui să facă; au ales doar să plece.
3. Drama sfășietoare a unei femei de moravuri ușoare. Ea nu a venit la Isus din proprie inițiativă, nici să se închine sau să-I mulțumească; dimpotrivă, a fost adusă sub escortă și acuzată de adulter. Experiența aceasta confirmă faptul că există oameni pe care doar necazul și boala îi va aduce la Cristos. Căutând plăcere, profit sau căutând iubire, această femeie se plasează sub mânia lui Dumnezeu și sub pedeapsa oamenilor. Iubirea conduce întotdeauna la suferință atunci când este înțeleasă sau practicată greșit:
(a) Iubirea dacă... - iubirea comercializată. Aceasta este iubirea pe care noi o primim doar atunci când îndeplinim anumite condiții. Acest tip de dragoste se exprimă astfel: ,,Te iubesc dacă faci ce te-am rugat.” Ce se întâmplă dacă nu faci? Ce se întâmplă când va întâlni pe cineva care face mai bine ce-și dorește?
(b) Iubirea pentru că… - iubirea competitivă. Aceasta este iubirea pe care o primim pentru cum suntem, pentru ceea ce avem sau pentru ceea ce facem. Această dragoste este produsă de o anumită calitate sau condiție din viața persoanei iubite. Acest tip de dragoste se exprimă astfel: ,,Te iubesc pentru că ești frumoasă.” Ce se întâmplă peste ani când nu va mai fi la fel de frumoasă? Ce se întâmplă când va întâlni pe cineva mai frumoasă?
(c) Iubirea… - iubirea necondiționată. Această iubire nu se califică prin dacă sau pentru că, ci prin ea însăși. Ea iartă, oferă o a doua șansă. Șansa femeii prinsă în adulter a fost să fie judecată într-un loc și într-un timp în care era prezent și Isus, Fiul lui Dumnezeu. El i-a spus: ,,Nici Eu nu te osândesc...", pentru că urma să fie El osândit în locul ei. Totuși, i-a spus: ,,...să nu mai păcătuiești", pentru că aici nu o înlocuiește, ci doar o ajută.
Noi care știm ce ar trebui să facă alții, știm și ce ar trebui noi să facem?

 22 iulie

Pentru fiecare om mama este una dintre cele mai importante persoane. Oliver Wendell Holmes spunea că ,,tinereţea se vestejeşte, dragostea apune, frunzele prieteniei se aştern pe pământ, însă speranţa secretă a unei mame supravieţuieşte tuturor”. Mai mare decât dragoste unei mame e doar dragostea lui Dumnezeu; experienţa aceasta a avut-o fiecare muritor. Mântuitorul Isus Cristos a venit cu corabia din Decapole în Ghenezaret, un oraş din nordul Galelii. Acolo a făcut multe vindecări, apoi a avut o discuţie contradictorie cu fariseii şi cărturarii veniţi de la Ierusalim. În urma acestor evenimente, Domnul, însoţit de ucenici, a plecat spre orașele Tir şi Sidon, aflate la aproximativ treizeci, respectiv cincizeci de mile de Ghenezaret. Tirul şi Sidonul erau două oraşe feniciene prospere, pe malul Mării Mediterane, orașe comerciale, luxoase şi foarte destrăbălate.
În timp ce Mântuitorul și ucenicii treceau prin zona acestor oraşe, dintr-odată o mamă din partea locului, de etnie siro-feniciană, a alergat înaintea Domnului, cerându-I eliberarea fetiţei sale demonizate. Evenimentul acesta ne ajută să înţelegem mai bine caracterul plin de putere, milă, iubire şi bunătate al Mântuitorului, dar şi sufletul plin de credinţă, dedicare, sacrificiu, perseverență, umilință și răbdare al unei mame. Din acest motiv, Neale Donald Walsch spunea aşa de frumos că ,,Mama a fost prima mea întâlnire cu un înger.” De ce uneori credința unei mame pare să fie tratată cu nepăsare de Dumnezeu? (Matei 15:22-23a)
I. Cum s-a manifestat credinţa acestei mame îndurerate?
1. O mamă îndurerată se luptă pentru eliberarea fiicei ei demonizate - ,,fiica mea este muncită rău de un drac” (v. 22). În dragostea ei de mamă se comportă neconvenţional în public - ,,a început să strige către El”.
2. O femeie cananită Îl numeşte pe Isus ,,Domnul”, în timp ce ucenicii Îi spuneau ,,Învăţătorule". Este remarcabil ce a văzut această străină în fiul tâmplarului din Nazaret.
3. O neevreică care cunoaşte istoria şi linia genealogică a Mântuitorului, ,,Fiul lui David”, în timp ce naţiunea evreiască şi mai-marii naţiunii până astăzi Îl contestă pe Mesia, Fiul lui David.
4. O păgână îndurerată cere mila Domnului. Datorită milei Sale, Dumnezeu nu ne dă ce merităm - pedeapsa veşnică, însă datorită harului Său, Creatorul ne dă ce nu merităm - viaţa veşnică.
II. Cum s-a manifestat aparenta nepăsare a Mântuitorului faţă de această mamă?
Biblia remarcă că ,,El nu i-a spus niciun cuvânt”. Tăcerea Mântuitorului nu a descurajat-o. Asemenea lui David, s-a rugat şi apoi a aşteptat îndurarea lui Dumnezeu - ,,Doamne, auzi-mi glasul, dimineaţa! Dimineaţa, eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi aştept” (Psalm 5:3). Credinţa face tot ce poate şi apoi aşteaptă să facă Dumnezeu restul. Atitudinea Mântuitorului faţă de credinţa acestei mame disperate nu a fost nepăsătoare, ci doar examinatoare. O singură persoană ardea pentru fetiţa din Siro-Fenicia, posedată de un demon, şi aceasta era mama ei. În dragostea ei de mamă a acceptat să fie ignorată, umilită, jignită, pentru ca în final să fie biruitoare, apreciată şi binecuvântată. Oamenii vedeau o femeie disperată, o victimă a duhurilor răutăţii; Domnul vedea un viteaz, o femeie a cărei credinţă i-a smuls vindecarea fiicei ei. Aşa este sau aşa a fost şi mama care ne-a dat nouă viaţă. De aceea Dumnezeu spune în Biblie: ,,Ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă „ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ.” (Efeseni 6:1-3)

 29 iulie

Fiecare predicator şi fiecare ascultător se întreabă cel puţin o dată în viaţă ce fel de predici au rostit apostolii Domnului, cum au arătat aceste predici şi care au fost caracteristicile lor? Înţelegem din cărţile NT că Pavel a fost un bun teolog şi scriitor, în timp ce Petru a fost un bun predicator. Cum o fi arătat o predică rostită de marele apostol? Citind cartea Faptele Apostolilor întâlnim în capitolul doi predica rostită de Petru la Cincizecime, din care desprindem caracteristicile şi rezultatele predicii sale:
1. PREDICA LUI PETRU ESTE CONFRUNTATIVĂ:
,,...voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fără de lege" (v. 23). Petru se adresează liderilor religioşi şi administraţiei oraşului, confruntându-i cu propriul lor compromis. El nu predică să câştige bunaăvoinţa lor, ci să afirme adevărul, proclamându-L pe Isus Hristos. Scopul lui Petru nu a fost să se răzbune, ci să-i conducă la pocăinţă prin recunoaşterea păcatului pe care l-au făcut. Pentru că păcatul a fost public, şi pocăinţa trebuia să fie publică şi apostolul i-a confruntat, constrângându-i să se pocăiască.
2. PREDICA LUI PETRU ESTE EXPLICATIVĂ:
,,...a turnat ce vedeţi şi ce auziţi" (vers. 33). Petru a vrut să facă dreptate când i-a confruntat, însă a vrut să facă lumină când le-a explicat însemnătatea evenimentului pe care-l dispreţuiau. El i-a ajutat să înţeleagă că minunea pe care ei o văd este împlinirea profeţiei lui Ioel. Deşi ei aveau Cuvântul şi îl ştiau, nu erau în stare să-l interpreteze şi să-l explice.
3. PREDICA LUI PETRU ESTE APLICATIVĂ:
,,pocăiţi-vă... fiecare dintre voi să fie botezat... apoi veţi primi darul Sfântului Duh" (v. 38). Este uşor de observat că oamenii ascultă predica, dar nu îi înţeleg mesajul. Ei înţeleg cuvintele predicii lui Petru, dar nu înţeleg cum să o aplice în mod concret. Petru are călăuzirea să prezinte modul în care poate fi aplicată în mod practic învăţătura predicii sale, punctând ideile principale ale mesajului rostit.
Scopul predicii nu este doar să confrunte, transformând predicatorul într-un erou religios care demască păcatele ascultătorilor. Predica lui Petru confruntă, dar apoi explică cu Biblia de ce sunt rele faptele pe care el tocmai le-a confruntat. El argumentează cu Evanghelia, vorbindu-le direct, dar respectuos şi lămurit. Rezultatul unei astfel de predici a fost convertirea a trei mii de oameni, care mai apoi s-au botezat în apă, au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi au devenit membri activi ai Bisericii lui Dumnezeu. Şi totul a început de la o predică, însă o predică în care adevărul confruntă, înţelepciunea explică şi dragostea aplică. Cele trei mii de persoane au ascultat multe predici în sinagogile din localităţile lor, însă lipsite de adevăr, de dragoste şi înţelepciune duhovnicească. Predica lui Petru de acum două mii de ani a avut însă aceste elemente şi rezultatul a fost convertirea la trei
mii de persoane.
Pastor Luigi Miţoi