Iunie 2017

4 iunie 

După ce Moise coboară de pe muntele Sinai, Dumnezeu i-a poruncit să facă Cortul Întâlnirii, o Casă a lui Dumnezeu, un sanctuar mobil în care să coboare prezența și slava Creatorului în timpul călătoriei lor spre Canaan. Apoi, în cartea Levitic, aproximativ în anul 1450 î.Cr., Domnul prin Moise dă porunci, rânduieli și sărbători poporului. În capitolul 23, Dumnezeu așază sărbătoarea Cincizecimii, la cincizeci de zile după Paște, sărbătoarea ieșirii din Egipt, în timpul căreia au sacrificat mielul salvator.
După aproximativ 1480 de ani, ,,Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” este sacrificat pentru salvarea oamenilor din păcat și toți care se încred în sângele ispășitor sunt salvați și ies de sub autoritatea păcatului și a morții. La 50 de zile după moartea și învierea Mântuitorului, la zece zile după înălțarea Sa la cer din mijlocul ucenicilor, coboară Duhul lui Dumnezeu peste primele roade, peste cei doisprezece ucenici, peste membrii familiei lui Isus, peste femeile care-i însoțeau și peste cei aproximativ trei mii de noi convertiți la predica lui Petru.
În cartea Faptele Apostolilor umplerea cu Duhul Sfânt a credincioşilor născuţi din nou devine un mod de viaţă. Aşa se face că în această carte a Bibliei întâlnim opt expresii diferite care explică această experienţă spirituală: ,,a boteza cu Duhul Sfânt"; ,,a umple cu Duhul Sfânt"; ,,a fi îmbrăcat cu putere de sus"; ,,a cădea peste"; ,,a turna peste"; ,,a veni peste"; ,,a primi"; ,,a da". Prima umplere cu Duhul Sfânt are drept semn evidenţa vorbirii în alte limbi; o numim BOTEZ sau UMPLERE CU DUHUL şi este nerepetabilă. Celelalte umpleri care urmează le numim REUMPLERE CU DUHUL şi sunt repetabile. Umplerea cu Duhul este o poruncă a Domnului Isus care ne împuterniceşte să fim martori eficienţi, ne asigură putere de sfinţire personală şi darurile Duhului pentru slujire, măreşte consacrarea şi închinarea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru oameni. În cartea Faptelor întâlnim cinci experienţe de botez cu Duhul Sfânt (de umplere sunt mai multe):
1. Ierusalim (Fapte 2:1-21) - manifestarea exterioară a fost vâjâitul unui vânt puternic, limbi ca de foc şi vorbire în alte limbi. Metoda folosită de Dumnezeu a fost devoţională, adică atmosfera de rugăciune în care erau.
2. Samaria (Fapte 8:14-25) - manifestarea exterioară nu este explicată, dar este prezentă, pentru că Simon vrajitorul a văzut-o şi a vrut să cumpere puterea pentru a putea face şi el acele manifestări. Metoda folosită de Dumnezeu a fost ordinaţională, adică punerea mâinilor apostolilor.
3. Damasc (Fapte 9:10-22) - manifestarea exterioară a fost vindecarea şi vorbirea în alte limbi, despre care se vorbeşte în 1 Corinteni 14:18. Metoda folosită de Dumnezeu a fost ordinaţională, adică punerea mâinilor apostolilor.
4. Cezareea (Fapte 10:44-48) - manifestarea exterioară a fost vorbirea în limbi şi proslăvirea numelui lui Dumnezeu. Metoda folosită de Dumnezeu a fost circumstanţială, adică circumstanţa ascultării Evangheliei predicate de Petru.
5. Efes (Fapte 19:1-7) - manifestarea exterioară a fost vorbirea în limbi şi prorocia. Metoda folosită de Dumnezeu a fost ordinaţională, adică punerea mâinilor apostolilor.
De atunci au trecut aproximativ două mii de ani, însă darurile trimise de Dumnezeu, Biblia, Mântuitorul Cristos și Mângâietorul Duhul Sfânt sunt în noi și între noi. Fiind îndumnezeiți, împuterniciți și trimiși ai lui Dumnezeu, ,,ce fel de oameni ar trebuie să fiți voi (fim noi), printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu...”? (2 Petru 3:11-12) Într-o zi vom vorbi la timpul trecut despre venirea zilei lui Dumnezeu, însă există marele risc să nu fim chiar toți atunci și acolo!

   11 iunie

Diaspora îi confruntă pe imigranți cu noi provocari, oportunități și riscuri în domeniul social, cultural, intelectual, material, familial, spiritual… Un grup etnic este definit ca o colectivitate în interiorul unei societăţi, a unui stat, având origine, limbă, religie, tradiții, trecut istoric și cultură comune, legături de sânge și fizionomie tipică.
Asemenea oricărui alt popor, românii au anumite tendințe culturale specifice: harnici și pricepuți, economi, ambițioși, oameni de sacrificiu, adaptabili și descurcăreți, pricepuți și cu abilități profesionale, cei mai mulți religioși nepracticanți, gătesc acasă, petrecăreți, familiști... Românii evanghelici au adus cu ei în imigrație patrimoniul lor spiritual-moral: postul până seara, fără apă și cafea, îmbrăcămintea decentă, servicii divine complexe și duhovnicești, familii puternice, închinare modestă, ascultarea și cinstirea părinților, intrare în căsătorie prin nuntă, stăruința după Duhul Sfânt, respectul pentru vârstnici, bunele maniere...
Tendințele membrilor bisericilor evanghelice românești sunt: părtășie intensă, caritabili, miloși, se ajută la nevoie, harnici, gospodari, cu simțul proprietății - au construit case și biserici mari, tradiționaliști, înclinați spre formalism și legalism, neospitalieri la serviciile divine, înclinați să-i judece pe cei din jur, interes minim pentru evanghelizare pe plan local, având în vedere contextul imigrației americane.
Există câteva teorii care explică complexitatea integrării grupurilor etnice:
1. Teoria multiculturalistă, prezentă în Statele Unite, Canada și Australia. Grupurile etnice beneficieză de drepturi egale în toate sferele societăţii, păstrându-și identitatea lor etnică.
2. Teoria asimilării, întâlnită în Franţa, Belgia. Grupurile etnice sunt asimilate de societate în calitate de cetăţeni ai statului, fără să-și poată păstra specificul lor etnic.
3. Teoria incluziunii formale, practicată în Germania, Japonia. Grupuri entice nu sunt de regulă acceptate, identitatea naţională fiind oferită în baza „legăturilor de sânge”.
Orice grup etnic stabilit în imigrație experimentează trei faze ale procesului de altoire în țara în care s-a relocat:
1. Acomodarea - obișnuirea cu un nou stil de viață. Acomodarea nu presupune însă integrarea. 2. Integrarea - încorporarea, includerea, înglobarea într-un întreg. Integrarea presupune învățarea limbii, dar nu presupune asimilarea culturală. 3. Asimilarea - denaționalizarea, asemănarea cu un alt popor prin renunțarea la propria cultură. Asimilarea presupune învățarea limbii si acceptarea culturii.
Printre dificultățile specifice imigrației se află:
1. Bilingvismul. Limba este instrumentul de identificare, comunicare, conectare, și socializare: ,,Fraților și părinților, ascultați acum cuvântul meu de apărare față de voi. Când au auzit ei că le vorbește în limba evreiască (limba lor nativă) au ținut și mai multă liniște…” (Fapte 22:1-2)
2. Biculturalitatea. Elementul cultural este foarte important, fiind suma a tot ce suntem noi (valori, obiceiuri, tradiții...). În spatele fiecărei limbi există o cultură și fiecare cultură are particularități specifice. ,,Le-am răspuns că la romani nu este obiceiul să se dea niciun om, înainte ca cel pârât să fi fost pus faţă cu pârâşii lui şi să fi avut putinţa să se apere de lucrurile de care este pârât” (Fapte 25:16).
3. Biliturgialitatea. Forme specifice de închinare, mai conservatoare sau mai liberale, mai introvertite sau mai extrovertite.
Cea mai mare dificultate este coexistența exponenților celor două culturi, românească și americană, în aceeași biserică. Prețul acestei unități este o viziune echilibrată, multă înțelepciune, răbdare și maturitate.

 18 iunie

Unul dintre cele mai importante roluri din viața unui bărbat sunt cele de soț și tată. Aceste două roluri cresc și confirmă calitatea vieții sale. Avraam este unul dintre cele mai potrivite exemple. El a trăit 175 de ani, în jurul anilor 2168-1993 î.Hr., și este onorat în cele trei mari religii monoteiste: Iudaism, Islam și Creștinism. Biblia dedică 14 capitole pentru a prezenta viața și lucrarea marelui patriarh (Geneza 12-25). Din Avraam a ieșit împăratul David și din David a ieșit Mesia, Mântuitorul Isus Cristos. Avraam a fost un bărbat special care a întemeiat o familie și întreaga națiune evreiască. El a avut o relație spirituală specială cu Dumnezeu, a avut relații bune cu toți oamenii, iar calitatea relației pe care a avut-o cu nepotul său, Lot, care a fost un oportunist, rămâne un exemplu al vieții acestui mare bărbat.
Avraam a avut 75 de ani când, ascultând de porunca Creatorului, a ieşit din Ur şi a călătorit spre Canaan. Biblia remarcă faptul că Avraam s-a bazat pe promisiunea divină şi Dumnezeu i-a socotit lucrul acesta drept neprihănire (Gen. 15:7). Avraam şi-a dorit mult să fie tată și a așteptat cu răbdare 25 de ani pentru ca acest vis să devină realitate. Cincizeci de ani mai târziu, el a trebuit să aleagă între Dumnezeu şi fiul său, Isaac, atunci când Domnul i-a cerut să-l aducă jertfă pe Muntele Moria. Când Avraam a primit copilul promis, l-a educat după standardele Bibliei și Creatorul apreciează atitudinea responsabilă a lui Avraam: ,,Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină calea Domnului..." (Gen. 18:19). Isaac l-a văzut deseori pe tatăl său închinându-se înaintea lui Dumnezeu, Biblia menţionănd cel puţin de cinci ori construirea unui altar şi închinarea lui Avraam înaintea Domnului. Apoi Isaac îl vede pe tatăl său dând zeciuială lui Melhisedec. De asemenea, a auzit cu siguranţă despre modul elegant şi înţelept pe care tatăl său l-a folosit la despărţirea de unchiul Lot, dar şi de faptul că Avraam alesese ca locuinţă zona muntelui, în timp ce Lot alesese oraşele câmpiei, oraşele Sodoma şi Gomora.
Cu siguranţă că nici ospitalitatea tatălui său nu i-a scăpat lui Isaac, în repetatele situaţii în care Avraam a primit cu bucurie oaspeţi. El s-a implicat în alegerea soţiei pentru fiul său, conştient fiind de faptul că prin el, prin nepoţi şi strănepoţi va creşte poporul mesianic, din care mai târziu Se va întrupa Mântuitorul. El l-a trimis pe Eliezer, un om de încredere, în vârstă şi înţelept, să aleagă o soţie potrivită pentru fiul său, Isaac. Grija înţeleaptă a lui Avraam s-a manifestat şi prin faptul că a împărţit averea între fiii săi, când era încă în viaţă Isaac, fiul promis de Dumnezeu având prioritate.
Sfârșitul glorios al lui Avraam se reflectă în sfârșitul vieții sale: ,,Avraam şi-a dat duhul şi a murit după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile, şi a fost adăugat la poporul său” (Gen.. 25:8). Expresia ,,și-a dat duhul” se repetă de trei ori in Biblie: la Avraam, la Isaac și la Mântuitorul Isus. Avraam rămâne un exemplu de soț și tată, în ciuda crizelor prin care a trecut.

25 iunie

Predica de pe Munte este una dintre celebrele cuvântări rostite de Mântuitorul, supranumită ,,Principiile sau Constituția Împărăției". Narațiunea din Matei 5 menționează: ,,Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel..." (Matei 5:1-2). Este esențial să remarcăm că Dumnezeu L-a dat pe Fiul, iar Fiul ne-a dat învățătura. De aproximativ două mii de ani sfatul lui Dumnezeu stă la dispoziția muritorilor. Oamenii care conduc planeta fac coaliții, se înarmează și promovează o politică care îi ține pe oameni departe de sfaturile lui Dumnezeu. Ei propun o fericire bazată pe umanism, economie și politică, însă Dumnezeu oferă o fericire bazată pe sfințenie.  Mulțimea de oameni care au ascultat Predica de pe Munte reprezentau clasele sociale prezente la acel moment în Israel. Cu siguranță, Predica Fericirilor este dedicată tuturor oamenilor din toate timpurile și din toate locurile. În același timp, și atunci și în prezent, anumite puncte din predică se potrivesc mai bine pentru anumite categorii de oameni. 1. ,,Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!" (Matei 5:3) În mulțimea adunată pe munte era mulți săraci, cerșetori, oameni fără adăpost. 2. ,,Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!" (v. 4) Probabil că în timp ce Mântuitorul rostea aceste cuvinte mulți oameni disperați și mulți copii plângeau însetați în brațele mamelor lor. 3. ,,Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!" (v. 5) Unul dintre cei doisprezece ucenci era Simon Zilotul, membru al grupării Ziloților. Membrii acestei grupări erau naţionaliştii fundamentalişti şi fanatici ai vremii, care se inspirau din exemplul lui Iuda Macabeul, sub care se răsculaseră evreii cu câteva sute de ani înainte. 4. ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!" (v. 6) În timp ce Mântuitorul Se adresa unor oameni care sufereau de foame și sete, accentua cu putere foamea și setea după sfințenie și neprihănire. 5. ,,Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!" (v. 7) În mulțime erau mulți oameni bogați care aveau resurse să poarte de grijă multor amărâți. 6. ,,Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!" (v. 8) Preoții, fariseii și cărturarii, pe care Domnul întotdeauna i-a acuzat de ipocrizie și răutate, erau prezenți, ascultând predica despre inima curată. 7. ,,Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fiii lui Dumnezeu!" (v. 9) Doi dintre ucenicii Mântuitorului erau supranumiți ,,fiii tunetului” și ascultau uimiți, ascunși în mulțime pledoaria pentru o viață pașnică. 8. ,,Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!" (v. 10) Ucenicii Mântuitorului, asemenea Domnului lor, au fost vânați toată viața de autoritățile politice de la Roma și de cele religioase de la Ierusalim. De fapt, cei mai mulți dintre ei au fost martirizați pentru credința lor în Cristos. 9. ,,Ferice va fi de voi, când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii care au fost înainte de voi." (v. 11-12)  Este demn de remarcat faptul ca două dintre promisiunile Domnului sunt la timpul prezent (v. 3, 10) și celelalte șapte la viitor (v. 4-9, 11). Împărăția este acum a noastră, putem fi siguri că suntem mântuiți. Scăparea de necazuri, greutăți și lipsuri va fi în viitor, atunci când Împărăția lui Dumnezeu va fi pe pământ. Dacă acum și aici Împărăția cerurilor ne are pe noi, atunci și acolo noi vom avea Împărăția. Ferice este, ferice va fi!