Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Februarie 2013

 
 

pagina păstorului

Februarie 2013

 
3 februarie

    Personalitatea unui individ este formată din zestrea genetică cu care se naşte şi zestrea dobândită pe care o achizionează din mediul de hrănire. Aşa se face că orice adult, influenţat de mediul de hrănire, dobândeşte şi dezvoltă o anumită mentalitate despre viaţă. Spre exem- plu, atunci când se căsătoreşte, are o anumită mentalitate despre viaţa de familie în general, despre responsabilităţile soţilor în special. Această mentalitate acceptă şi promovează un anumit model de familie:

1. Modelul tradiţional

2. Modelul modern

3. Modelul biblic

O persoană care împărtăşeşte modelul tradiţional sau modelul modern nu va accepta modelul biblic şi invers.


I. MODELUL TRADIŢIONAL

Familia de tip tradiţional este extinsă şi conservatoare, motiv pentru care se bucură de stabilitate şi siguranţă. Relaţiile familiei sunt puternice şi loialitatea este mai puternică decât individualismul. Părinţii se implică în alegerea partenerului copilului şi soţia este subordonată soţului. Copiii au roluri precise şi îngrijirea vârstnicilor se face în familie. Valorile familiei tradiţionale sunt supunerea, conformismul şi autoritatea. Acest model se asociază cu mentalitatea conservatoare şi cultura românească. Tradiţionalismul antic a promovat superioritatea bărbatului şi poligamia.


II. MODELUL MODERN

Familia de tip modern este nucleară şi liberală, drept pentru care are puţină siguranţă şi stabilitate. Relaţiile sunt slabe şi individu- alismul este mai puternic decât loialitatea. Femeia este autonomă, independentă şi copiii dobândesc prematur controlul asupra propri- ului destin. De asemenea, familia se caracterizează prin egalitate, democraţie şi îngrijirea vârstnicilor se face în instituţiile sociale. Acest model se asociază cu mentalitatea liberală şi cultura americană. Mod- ernismul umanist a promovat emanciparea femeii şi moda unisex.


III. MODELUL BIBLIC

Familia care împărtăşeşte modelul biblic este monogamă, soţii acceptând că sunt egali în natură, dar diferiţi în responsabilităţi. Obiectivele lor spirituale sunt sfinţenia, harnicia, înţelepciunea, înfrânarea, unitatea şi autonomia. Acest model se asociază cu voia şi caracterul lui Dumnezeu. Biblicismul divin a promovat sfinţenia, fidelitatea, unitatea şi dragostea în familie. Acest model protejează în mare măsură membrii familiei de multe pericole la care se expun familiile care împărtăşesc modelele tradiţional sau modern: materialismul sau fariseismul în familie; legalismul sau li- beralismul în biserică; ateismul sau evoluţionismul în şcoală; păgânismul sau secularismul în societate; erotismul sau individualismul în relaţii. Modelul biblic este proiectat, protejat şi promovat de Creator. Dumnezeu nu binecuvântează modelele umane care concurează şi redefinesc modelul divin. Familia care trăieşte după modelul biblic va fi ocrotită şi susţinută de Dumnezeu Bibliei


10 februarie

   Viaţa spirituală, asemenea vieţii umane, este un proces creştere şi maturizare care atinge în final o anumită performanţă, în funcţie de anumiţi factori. După cum credinţa în Isus Hristos, pocăinţa de păcat, naşterea din nou prin Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu şi botezul în apă sunt elementele de început ale vieţii spirituale, tot la fel, umplerea cu Duhul Sfânt, slujirea şi sfinţirea deplină sunt elementele care desăvârşesc viaţa spirituală. Între aceste două limite, fiecare credincios se poziţionează într-o anumită zonă, în funcţie de anumiţi factori. Unii rămân în zona de început, bucuroşi că sunt mântuiţi, fără să-şi dorească sfinţirea şi desăvârşirea. Alţii, dimpotrivă, se instruiesc, se maturizează, se sfinţesc, devenind purtători ai chipului Mântuitorului Isus Hristos. Ca în orice altă experienţă umană, fiecare om atinge un anumit nivel de performanţă, între limitele mediocrităţii şi excelenţei. Mântuirea este faza de început a vieţii spirituale, or sfinţirea deplină este scopul şi desăvârşirea acestei vieţi. Mântuirea este darul pe care-l oferă Dumnezeu oamenilor care cred şi se pocăiesc, în timp ce sfinţirea este închinarea oamenilor mântuiţi către Dumnezeu. Dacă trecutul unui om este iertat prin pocăinţă, prezentul unui om este sfinţit prin înfrânare şi creştere spirituală. Sunt mulţi oameni care ajung mântuiţi, primind darul iertării divine, însă nu se sfinţesc şi nu ajung niciodată să-şi dedice viaţa în totalitate lui Dumnezeu. De fapt, sfinţirea este definită de Apostolul Pavel în Biblie: ,,Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi- vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru" (Romani 6:11). Pe fondul unei vieţi spirituale superficiale există riscul pentru un om credincios să se mântuiască fără să se sfinţească. Există riscul pentru om să creadă în Dumnezeu, să se pocăiască de păcatele trecutului, să se boteze în apă şi să devină, la cerere, membrul unei biserici evanghelice. Foarte mulţi credincioşi văd viaţa spirituală în felul acesta. Adevărul este că pentru un om credincios, după ce face toate aceste lucruri, viaţa spirituală continuă. Biblia porunceşte oamenilor mântuiţi să fie plini de Duhul Sfânt, să slujească şi să se sfinţească. Aceste lucruri nu sunt facultative, ci normative. Oamenii mântuiţi trebuie să fie oameni sfinţi. Nu există mântuire fără sfinţenie. Pavel spune: ,,Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat, şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică" (Rom. 6:22). De fapt, Pavel spune următoarele formule: 1. Mântuire + sfinţire = viaţă veşnică. 2. Mântuire - sfinţire = 0 În Biblie nu există ideea de mântuire fără sfinţenie. Emblema şi recomandarea unui credincios este sfinţirea. Nu în primul rând miracolele sau activismul... nu. În primul rând sfinţenia: ,,Sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţinea vremurile" (Ps. 93: 5). Mântuirea unui om se măsoară în sfinţenia lui. Creştinismul libertin, indecent, vulgar, nesfânt, nu are nicio dovadă că Îl urmeză pe Hristos. Nu poţi fi mântuit fără să fii sfânt, pentru că sfinţirea este rodul mântuirii: ,,Odată ce aţi fost izbăviţi de păcat, şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică"  (Rom. 6:22).

17 februarie

 

 Atunci când vorbim despre Dumnezeu, cer şi rai, vorbim despre sfinţenie, adică despre puritate. Păcatul este opusul sfinţeniei. Mântuirea organizată de Dumnezeu Tatăl, realizată de Dumnezeu Fiul şi aplicată de Dumnezeu Duhul Sfânt, presupune iertarea păcatelor oamenilor şi aducerea acestora la starea de sfinţenie. Oamenii pot primi mântuirea lui Dumnezeu în dar, atunci când afirmă credinţa lor în Mântuitorul Isus Hristos şi când acceptă vinovăţia păcatelor lor şi o regretă sincer.  Una dintre cele mai mari dificultăţi cu care se confruntă de-acum aceşti oamenii mântuiţi este să păstreze cu responsabilitate această stare de puritate pe care au primit-o în dar. După primirea mântuirii, unii dintre aceşti oameni au o viaţă spirituală superficială şi nu cedează controlul vieţii lui Dumnezeu, pentru a desăvârşi mântuirea lor. Ei pendulează între fire şi duh, între lumesc şi duhovnicesc (spiritual). Mărturia vieţii lor este negativă şi mântuirea lor este în pericol - ,,Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea" (Apoc. 3:16). Primirea mântuirii nu asigură păstrarea mântuirii. Mântuirea este pregătită de Dumnezeu pentru toţi oamenii, însă o primesc numai aceia care cred şi se pocăiesc. Dintre cei care o primesc, unii o păstrează alţii nu. Primirea mântuirii se face prin credinţă, păstrarea mântuirii se face prin sfinţire. Când omul primeşte mântuirea este sfinţit, prin faptul că Mântuitorul Hristos justifică păcatele lui, prin moartea Sa înlocuitoarea de pe cruce. În felul acesta toate păcatele trecutului sunt iertate şi pedeapsa pentru aceste păcate este anulată. Această sfinţire îi este atribuită omului care se încrede în Mântuitorul şi acceptă vinovăţia, regretând-o. Omul primeşte o deplină iertare pentru toate păcatele trecutului şi dreptatea divină retrage acuzaţia cu privire la tot ce a făcut până în acel moment. Această stare de sfinţire instantanee este un act de graţie acordat de Dumnezeu datorită credinţei şi pocăinţei omului.  Dacă omul nu moare în noaptea aceea, în zilele următoare va fi tentat într-o anumită măsură să păcătuiască, din cauza automatismelor comportamentale păcătoase pe care le-a cultivat în anii trecuţi. Toate obi- ceiurile dobândite în trecut vor veni de dimineaţă până seara să-şi ceară drepturile. Din clipa aceea va începe lupta şi până când va pune mâinile pe piept, omul acela mântuit va avea aceste două alternative: 1. Să asculte de instinctele primare, de poftele cărnii, de obiceiurile trecutului, de vocea ispitei, de chemarea lumii... şi să păcătuiască din nou. 2. Să asculte de conştiinţă, de Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie pe care l-a primit în inimă, de vocea Duhului Sfânt care este în viaţa lui... şi să se sfinţească, respingând păcatul.  Această sfinţire este un stil de viaţă şi este responsabilitatea omului, prin puterea lui Dumnezeu - ,,...duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, şi cu atât mai mult acum, în lipsa mea" (Fil. 2:12). Această sfinţenie nu mai este un act, ci este un proces, nu mai poziţională - dând poziţia de copil al lui Dumnezeu - ci este progresivă, pentru că maturizarea este un pro- ces care se desăvârşeşte zilnic. Mântuirea este problema oamenilor păcătoşi, însă sfinţenia este problema oamenilor mântuiţi. Sunt prea mulţi oameni în biserică care trăiesc ca şi oamenii din lume, aceea nefiind mântuire. Oamenii păcătoşi trebuie să se mântuiască, altfel merg în iad. Oamenii mântuiţi trebuie să se sfinţească, să păstreze sfinţenia, altfel mântuirea lor este în pericol să se piardă.

 

24 februarie

 Fericirea unei familii depinde în mare măsură de împlinirea nevoilor de bază pe care orice cuplu le are. Neîmplinirea acestor nevoi aduce frustrare, nemulţumire, aşteptări înşelate, nesiguranţă şi suspiciunea lipsei de iubire. Fiecare familie are nevoi spirituale, emoţionale, intelectuale, fizice, materiale, relaţionale...

1. NEVOIA DE LEGĂMÂNT Stabilitatea şi durabilitatea unei familii depinde de realizarea, conştientizarea şi respectarea legământului căsătoriei. Căsătoria este un legământ, nu un contract. 

• Legământ: Jurământ, promisiune solemnă, prin care cineva se obligă să realizeze ceva, indiferent de împrejurările cu care se confruntă (,,...cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului").

• Contract: Convenţie prin care două sau mai multe părţi se obligă reciproc la ceva, în baza unor condiţii bine precizate (Dacă tu îţi respecţi angajamentul, atunci şi eu îmi respect angajamentul).

2. NEVOIA DE SFINŢIRE Respectarea legământului căsătoriei depinde în mare măsură de sfinţirea soţilor. Deşi sfinţirea este atitudinea soţilor în relaţia lor personală cu Dumnezeu, iubirea soţului şi supunerea soţiei sunt elementele de bază, prin care se manifestă sfinţirea. Un soţ neiubitor şi o soţie nesupusă, răzvrătită şi mofturoasă, nu împlinesc nevoia de sfinţire. Sfinţirea soţilor se realizează prin ajutorul lui Dumnezeu, însă ajutorul lui Dumnezeu este oferit în urma unei vieţi de rugăciune, a citirii Bibliei în familie, a postului, a abstinenţei de la păcat, a evitării ,,zonei gri" şi a unui anturaj nespiritual.

3. NEVOIA DE SIGURANŢĂ Cea mai mare teamă a unei soţii este ,,că nu merită să fie iubită" şi această teamă exprimă specificul ei - ,,cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine" (Gen. 3:16b). De asemenea, această teamă exprimă mandatul ei - ,,Ne- vestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în Domnul" (Col. 3: 18). Cea mai mare teamă a unui bărbat este ,,că nu iubeşte de calitate" şi această teamă exprimă specificul lui - un bărbat face performanţă dintr-un singur lucru o dată, atenţia lui nefiind distributivă, ca a soţiei. De asemenea, această teamă exprimă mandatul lui - ,,Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele" (Col. 3:19).  

4. NEVOIA DE UNIRE Familia este o echipă şi succesul unui echipe depinde de unitatea ei. În această echipă cei doi parteneri sunt egali şi au responsabilităţi concrete şi specifice, asumate cu dragoste şi înţelepciune.

Manipularea prin supărare şi isterii de nervi, nemulţumirea şi mofturile, violenţa şi neiertarea devin piedici în calea fericirii în familie.   Dacă unul dintre soţi pretinde împlinirea nevoilor, dar nu împlineşte nevoile tovarăşului de viaţă, familia aceea nu va funcţiona, pentru că este formată dintr-un stăpân şi un rob.

Lipsa de egalitate, iubire, milă şi respect va distruge o familie, în timp ce dragostea, bunătatea şi echilibrul o vor hrăni.