Sermons Recent Programs Live Donations

The next event: Sunday 09:00am-12:00pm

Remaining time:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
Special events
  • 28
    April
    Sunday School Seminar
     
    07
    May
    Holy Communion
     
    08
    May
    Youth Bible Study
  • 11
    May
    Pastoral Conference
     
    14
    May
    Mother`s Day
     
    20
    May
    Volunteer Day
 

Novermber 2010

 
 

pastor's page

November 2010

7 noiembrie

Câteva dintre evenimentele majore ale istorei mântuirii prezentate în Biblie s-au petrecut într-o grădină: Grădina Eden, Grădina Ghetsimani, grădina mormântului... În felul acesta, grădina a devenit scena multor eşecuri şi victorii.

1. GRĂDINA CĂDERII

            Viaţa umană a început în Grădina Eden, locul unde Dumnezeu i-a aşezat pe Adam şi Eva. Omul perfect a fost aşezat în locul perfect, în prezenţa lui Dumnezeu şi, totuşi, a căzut în păcat. Aceasta ne spune că orice om poate păcătui, oriunde şi oricând. Creatorul a vrut ca omul să cunoască binele prin experienţă şi răul prin credinţă, însă omul a avut dreptul să aleagă. Neascultarea este dovada infidelităţii faţă de Creator, de aceea un singur păcat a fost suficient ca omul să fie pedepsit. Mesajul asprimii pedepsei Creatorului ne spune că oricând, cu oricine şi oriunde, Dumnezeu ţine la sfinţenia Sa mai mult decât la orice altceva. Prin faptul că El l-a pedepsit atât de aspru pe om, înţelegem că omul nu are circumstanţe atenuante când păcătuieşte. Grădina Edenului devine primul loc unde omul păcătuieşte şi primul loc unde omul se pocăieşte. Neascultarea, curiozitatea, pofta, iresponsabilitatea i-au condus pe primii oameni la experienţa căderii. 

2. GRĂDINA DURERII

            Dacă Grădina Edenului arată păcatul uman şi dreptatea divină, Grădina Ghetsimani arată neputinţa restaurării omului şi dragostea lui Dumnezeu. Durerea experimentată de Mântuitorul în grădină este asociată cu singurătatea, suferinţa şi moartea pentru că în această grădină Isus este trădat de un ucenic, este prins de soldaţii Templului şi urmează judecata, chinul şi crucificarea. Ultimele două zile din viaţa umană a Mântuitorului au fost încărcate de durere, fiind părăsit de oameni şi, pentru un timp, părăsit chiar de Dumnezeu. În Grădina Ghetsimani, Isus plânge pentru păcatul lui Adam, făcut în Grădina Eden. Al doilea Adam a suferit pentru păcatul primului Adam.

3. GRĂDINA ÎNVIERII

            Începând cu Grădina Ghetsimani şi în următoarele câteva zile, moartea s-a văzut învingătoare asupra Mântuitorului, ca şi asupra tuturor celorlalţi muritori. La câţiva paşi doar de locul în care Isus a fost crucificat, într-o grădină, Iosif din Arimatea avea un mormânt nou. Fiind şi el un ucenic al Domnului, dar pe ascuns, de frica iudeilor, Iosif cere trupul neînsufleţit al Mântuitorului şi, după ce-L îmbălsămează, îl pune în mormântul nou din grădină. Duminică de dimineaţă, în zori, puterea lui Dumnezeu L-a înviat pe Domnul şi moartea a fost învinsă pentru totdeauna pe terenul ei. Faptul că Dumnezeu L-a înviat pe Domnul Isus arată că Tatăl a acceptat moartea Lui înlocuitoare ca plată pentru păcatul omenirii. Învierea Mântuitorului este dovada faptului că şi noi vom învia, moartea neavând ultimul cuvânt. Şi după cum toţi oamenii mor în primul Adam, tot aşa toţi oamenii născuţi din nou vor învia în al doilea Adam.

            Grădina Eden este martora păcatului omenesc, dar şi a manifestării dreptăţii Creatorului. Grădina Ghetsimani este martora adormirii oamenilor în păcat, a ipocriziei preoţilor evrei, a trădării prietenului, a violenţei soldaţilor, dar şi a durerii restaurării omului în faţa lui Dumnezeu, făcută de Mântuitorul. Grădina mormântului este martora Diavolului învins, a armatei îngenunchiate, a iubirii Mariei. Dacă Grădina Eden este locul primul păcat uman şi a primei pocăinţe, grădina mormântului este primul loc unde iertarea păcatului uman este confirmată de Dumnezeu, prin învierea lui Hristos din morţi.

14 noiembrie

Bătrânul slujitor Pavel este închis la Roma pentru credinţa lui în Hristos şi pentru slujirea lui care ,,a răscolit toată lumea", după cum era acuzat de iudeii din Tesalonic. Este bolnav, singur şi lipsit de cele mai elementare lucruri de care avea nevoie. În urmă sunt zeci de ani de slujire, al căror rod bogat înseamnă mii şi mii de oameni convertiţi la credinţa creştină. În ciuda acestei performanţe fără egal în istoria creştinismului, el zace îngheţat în închisoarea din Roma. Te-ai fi aşteptat ca, din cauza acestor lipsuri şi necazuri, să aibă inima frântă, să fie dezamăgit, nemulţumit şi frustrat. El i-a ajutat pe toţi, şi-a neglijat propria viaţă şi acum îşi trăieşte ultimele clipe în închisoarea din Roma! Pavel însă nu este un învins, nu este o victimă a împrejurărilor şi a oamenilor influenţi, nu are sufletul amărât şi nemulţumit; dimpotrivă, el spune cu satisfacţie: ,,Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept..." (2 Tim. 4:6-8). El mărturiseşte câteva lucruri:

            1. Misiunea mea umană se încheie cu succes (vers. 6).

            2. Am respectat toate indicaţiile Stăpânului (vers. 7).

            3. Urmează să fiu premiat de Dumnezeu (vers.8).

            O viaţă de sacrificiu şi suferinţă este numită de el ,,lupta cea bună". Atunci care este lupta cea rea? Confortul, liniştea nepăsării, alergarea pentru sine, egoismul şi mândria? BINEÎNŢELES. Care este lupta cea bună din punctul lui de vedere? Pavel spune că lupta cea bună este credinţa şi alergarea (vers. 7) - credinţa în Dumnezeu dovedită prin alergarea pentru El. Pavel concluzionează spunând că într-un singur fel Îl poţi urma şi sluji pe Stăpân: PRIN CREDINŢĂ. Credinţa este o luptă, este un mod de viaţă spirituală care se manifestă în toate aspectele vieţii:

            • Credinţa este o luptă cu Dumnezeu.

            • Înfrânarea este o luptă cu tine însuţi.

            • Dragostea este o luptă cu oamenii.

            Există însă şi o luptă a firii, a mândriei nerăstignite, a ambiţiilor omeneşti:

            I. LUPTA COMPARAŢIEI: percepţia propriei persoane în raport cu alte persoane. Dacă Pavel s-ar fi comparat cu foştii colegi de la seminar, care acum se bucurau de respectul societăţii evreieşti, ar fi fost cuprins de remuşcări. Pavel însă a înţeles scopul Stăpânului cu el. Comparaţia se poate desfăşura pe trei planuri:

   1. Comparaţia ascendentă, cu cei mai buni; rezultatul este deseori invidia. Cain s-a comparat cu Abel şi l-a omorât din invidie.

    2. Comparaţia laterală, cu cei asemănători; rezultatul este deseori competiţia. Rahela s-a comparat cu Lea şi rezultatul a fost competiţia, o competiţie dăunătoare.

   3. Comparaţia descendentă, cu cei mai slabi; rezultatul este deseori aroganţa. Nabal se compară cu David şi rezultatul a fost aroganţa celui dintâi. Luptătorul acesta este fericit DOAR atunci când nu este nimeni să-l depăşească.

            II. LUPTA COMPETIŢIEI: intenţia de a depăşi persoana de lângă tine. Deşi competiţia poate fi pozitivă, devine toxică atunci când are drept scop stabilirea valorii şi identităţii oamenilor, dând naştere la umilinţă, invidie, dispreţ şi aroganţă. Luptătorul acesta este fericit DOAR atunci când îi depăşeşte pe ceilalţi.

            III. LUPTA CONTROLULUI: intenţia de a influenţa sau manipula oamenii pentru împlinirea propriilor scopuri. Luptătorul acesta este fericit DOAR atunci când îi conduce pe ceilalţi.

            Lupta lui Pavel nu a fost a comparaţiei, nici a competiţiei, nici a controlului, ci a fost lupta credinţei. Pentru lupta credinţei există răsplată veşnică în cer, există cunună. Luptătorul acesta este fericit atunci când se încrede în Dumnezeu, când trăieşte prin credinţă. Totul este între el şi Dumnezeu, nu între el şi oameni.

            Te invit să te lupţi cu toată puterea, cu tot curajul, din toată inima, dar să te lupţi lupta credinţei, fără să te compari cu cineva, fără să concurezi cu cineva, fără să controlezi pe cineva. Luptă-te DOAR lupta credinţei, luptă-te cu tine şi cu păcatul.

21 noiembrie

Unul dintre lucrurile pe care părinţii le cer frecvent copiilor lor este să fie mulţumiţi cu ce au primit şi să mulţumeasc pentru orice lucru primit. Este interesant faptul că tendinţa de nemulţumire a copiilor rămâne o expresie a neîmblânzirii firii pământeşti şi când aceştia devin adulţi. Dumnezeu, cunoscând tendinţa omului de nu fi mulţumit şi mulţumitor faţă de lucrurile pe care le oferă din dragoste omului, ridică această atitudine la rang de poruncă. Folosind metoda repetiţiei, Dumnezeu îi aminteşte omului de trei ori, în Deuteronom 8:1-20, faptul că a fi mulţumit şi mulţumitor nu este o opţiune, ci este o obligaţie. Atitudinea de mulţumire conştientă şi voluntară nu trebuie să fie doar un eveniment la Thanksgiving, ci un proces normal al fiecărei zile din viaţă. În mod inconştient, omul vrea să-L implice pe Creator în viaţa lui doar în mod ocazional, la anumite sărbători, timp în care Dumnezeu doreşte o relaţie permanentă şi neîntreruptă cu omul creat.

              Dintr-un anumit punct de vedere, omul poate percepe în mod greşit că a fi mulţumit este o atitudine de mediocritate, prin care acceptă că nu şi-a dorit mai mult decât i s-a întâmplat. De asemenea, poate percepe în mod greşit faptul că a fi mulţumitor este o atitudine de înfrângere prin care recunoaşte că altcineva are merite pentru succesul de care se bucură. Tocmai de aceea, a fi mulţumit şi a fi mulţumitor ca mod de viaţă nu sunt lucruri tocmai uşor de făcut. Mai mult de-atât, atitudinea de a fi mulţumitor rezultă din starea de a fi mulţumit, lucruri care pun în evidenţă excelenţa caracterului omului născut din nou. În felul acesta, Dumnezeu aşteaptă mulţumirea omului, pretinzând că o merită, în timp ce omul şi-o însuşeşte în mod abuziv. Este interesant de observat ,,lupta” dintre Dumnezeu şi om, cu scopul însuşirii mulţumirii.

            Citind Deuteronom 8:1-20, putem înţelege faptul că a nu fi mulţumit şi a nu fi mulţumitor sunt păcate de omitere, asemenea celorlalte păcate din această neglijată categorie de păcate. Mulţumirea nu este o opţiune, nu este expresia unei emoţii sau a unei stări sufleteşti de bucurie, ci este o poruncă asemenea celorlalte porunci, atât în ceea ce priveşte obligaţia, cât şi în ceea ce priveşte consecinţele. Dacă Dumnezeu impune această obligaţie, înseamnă că omul are capacitatea să o îndeplinească.

            Vorbind despre atitudinea omului de a fi mulţumit şi mulţumitor, Dumnezeu comunică câteva interdicţii în textul mai sus amintit:

1. Să nu uiţi de Dumnezeu: ,,Vezi să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău...” (v. 11, 14a).

2. Să nu-ţi atribui meritele binelui de care te bucuri: ,,Vezi să nu zici în inima ta: Tăria mea şi puterea mea...” (v. 14a, 17).

3. Să nu mulţumeşti doar pentru lucrurile care-ţi plac, ci şi pentru cele care nu-ţi plac, pentru că împreună îţi formează caracterul asemănător Mântuitorului: ,,Astfel te-a smerit, te-a lăsat să suferi... ca să te înveţi că...” (v. 3).  

            De asemenea, Dumnezeu comunică câteva obligaţii omului:

1. Sa-ţi aduci aminte: ,,Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul...” (v. 2).

2. Să fii recunosctor: ,,Recunoaşte dar în inima ta că Domnul...” (v. 5).

3. Să binecuvântezi: ,,Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul Dumnezeul tău” (v. 10).

            În concluzie, a fi mulţumit şi mulţumitor nu este o problemă de circumstanţă, ci de caracter, de maturitate spirituală: ,,M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 1:11).

            Suntem iarăşi în preajma sărbătorii de Thanksgiving, un eveniment în procesul celor 365 de zile. Suntem confruntaţi din nou cu măreţia atitudinii de a fi mulţumiţi şi mulţumitori şi, în speranţa că anul acesta o să învăţăm lecţia cerului, chiar dacă trăim pe pământ. Să ,,mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu pentru toate lucrurile.” (Efeseni 5:20)

28 noiembrie

            Corpul omenesc este una dintre marile minuni ale creaţiei, datorită complexităţii şi diversităţii organelor care coexistă într-o desăvârşită unitate. Biblia, încercând să explice cine, ce şi cum este Biserica lui Dumnezeu, o compară cu un corp uman, de aproximativ 30 de ori. Biblia foloseşte multe metafore pentru a explica complexitatea Bisericii, însă comparaţia cu trupul omenesc pune în evidenţă echilibrul şi unitatea în diversitate. În acest corp spiritual, Hristos este Capul şi credincioşii din Biserică sunt părţile corpului, mădularele. Biserica nu este doar o organizaţie voluntară cu scopuri morale şi sociale, ci este instituţia divino-umană în care Dumnezeu se întâlneşte cu omul. Biserica este divină şi perfectă prin prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul ei şi în acelaşi timp este umană şi imperfectă prin prezenţa oamenilor. Asemenea corpului uman, Biserica, fiind Trupul spiritual al Mântuitorului, este caracterizată de putere, autoritate, moralitate şi unitate.

            1. Puterea Bisericii este dată de manifestarea darurilor spirituale. După cum corpul uman are putere prin sistemul muscular, tot aşa Biserica, Trupul spiritual al lui Hristos, are putere spirituală prin sistemul darurilor spirituale. Darurile Duhului Sfânt manifestă puterea supranaturală a lui Dumnezeu în Biserică: darul vorbirii despre înţelepciune, darul vorbirii despre cunoştinţă, darul credinţei, darul vindecărilor, darul minunilor, darul profeţiilor, darul vorbirii în alte limbi, darul interpretării limbilor (1 Cor. 12:8-10).

            2. Autoritatea Bisericii este dată de manifestarea slujbelor spirituale. După cum corpul uman are autoritate prin sistemul nervos, Hristos, Capul Bisericii, are autoritate în Trupul spiritual prin manifestarea slujbelor spirituale: ,,Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători" (Efes. 4:11).

            3. Moralitatea Bisericii este dată de manifestarea Roadei Duhului Sfânt. După cum corpul uman are un sistem de valori morale, tot aşa mădularele Trupului lui Hristos, credincioşii născuţi din nou, trăiesc în sfinţenie prin Roada Duhului care lucrează în ei: ,,Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Gal. 5:22- 23).

            4. Unitatea Bisericii este dată de manifestarea legăturii, relaţiilor credincioşilor. După cum corpul uman are unitate prin legăturile (încheieturile) membrelor trupului, tot aşa unitatea spirituală a credincioşilor subordonaţi Domnului Isus Hristos ca şi Cap al Bisericii Sale va fi dată de legătura frăţească: ,,Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste" (Efes. 4:16). Scopul unui mădular nu este să fie mai puternic decât celelalte, ci în unitate cu celelalte. Tot trupul poate fi bolnav din cauza unui mădular care nu stă în unitate prin relaţie. Unitatea este secretul Trinităţii şi este, de asemenea, secretul Bisericii. De aceea, bârfa şi criticile altor mădulare, lipsa relaţiei cu alte mădulare, lupta împotriva altor mădulare, defăimarea altor mădulare, separarea de alte mădulare în corpul uman l-ar distruge. Acelaşi lucru se întâmplă în Biserică. Tocmai de aceea, toate aceste atitudini sunt numite păcate şi sunt condamnate de Biblie.

            Relaţia unui mădular cu Capul nu poate fi niciodată mai bună ca relaţia acelui mădular cu celelalte mădulare. În corp, relaţia mădularelor cu capul şi a mădularelor între ele este perfectă, cu excepţia îmbolnăvirii. În Biserică, relaţia credincioşilor cu Hristos şi a credincioşilor între ei nu este perfectă. DE CE? Din cauza îmbolnăvirii. Boala este păcatul: ,,Şi faptele firii pământeşti sunt acestea: ...vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele..." (Gal. 5:19-21). Un mădular care nu trăieşte în relaţie, pace şi unitate cu celelalte mădulare ale trupului îi produce suferinţă şi este nefolositor. Corpul omului nu se poate bucura de viaţă atâta timp cât un mădular este bolnav. Chiar şi un picior de lemn serveşte trupului, deşi este ,,adaptat" trupului. Tot trupul suferă şi este lipsit de bucurie, de fericire, de linişte, din cauza unui mădular bolnav. Şi în biserică este la fel. Criticile în absenţa persoanei criticate, bârfele, judecăţile, partidele, părerea înaltă, mândria... iau bucuria trupului. Este suficient un mădular bolnav ca să nu existe linişte, bucurie şi pace în tot trupul. Un astfel de mădular devine responsabil de suferinţa întregului trup. Niciun om nu vrea să stea bolnav, de aceea mergerea la medic pentru vindecare este o urgenţă.