Sermons Recent Programs Live Donations

The next event: Sunday 09:00am-12:00pm

Remaining time:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
Special events
  • 28
    April
    Sunday School Seminar
     
    07
    May
    Holy Communion
     
    08
    May
    Youth Bible Study
  • 11
    May
    Pastoral Conference
     
    14
    May
    Mother`s Day
     
    20
    May
    Volunteer Day
 

Novermber 2009

 
 

pastor's page

November 2009

1 noiembrie 2009

            Pilda judecătorului nedrept este motivată de intenţia Mântuitorului să explice importanţa, necesitatea şi suficienţa rugăciunii pentru viaţa spirituală. În privinţa rugăciunii, El afirmă în Luca 18:1 despre ucenicii Săi că:

            • ,,trebuie să se roage"

            • ,,trebuie să se roage necurmat"

            • ,,trebuie să nu se lase"

            Pilda prezintă istoria unui judecător rău, corupt, dispreţuitor şi arogant care nu avea chef să facă dreptate unei văduve în procesul cu pârâşul ei. Pilda menţionează că judecătorul nu avea frică de Dumnezeu şi nici respect pentru oameni. Totuşi, datorită insistenţei sâcâitoare a văduvei, hotărăşte să-i facă dreptate. În încheierea pildei, Domnul Isus trage concluzia: ,,Dacă acest judecător, deşi fără frică de Dumnezeu şi fără respect pentru oameni, datorită insistenţelor văduvei, a ascultat-o, cu atât mai mult Dumnezeu va asculta rugăciunile copiilor Săi şi le va face dreptate" (v. 7- 8). Felul în care Isus prezintă disponibilitatea lui Dumnezeu să asculte rugăciunea copiilor Săi inspiră siguranţă, linişte şi încredere.

            Dacă Dumnezeu Se angajează să asculte rugăciunea, ucenicii lui Isus trebuie să se angajeze să se roage (,,rugaţi-vă neîncetat"). În pilda de faţă întâlnim câteva condiţii ale rugăciunii ascultate:

            1. Lupta rugăciunii - ,,văduva aceasta tot mă necăjeşte". Rugăciunea este comunicare, este slujbă, este luptă.

            2. Insistenţa rugăciunii - ,,ca să nu tot vin să-mi bat capul". Stăruinţa este rugăciunea repetată cu acelaşi scop, exprimând aceeaşi nevoie mereu şi mereu, până când Dumnezeu va acţiona potrivit voii Sale.

            3. Credinţa rugăciunii - ,,Fiul Omului va găsi credinţă pe pământ?" Ucenicul trebuie să creadă că atunci când se roagă, Dumnezeu ascultă.  

            Rugăciunea văduvei era concretă: ,,fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu" (v. 3b). Dincolo de aspectul real al pildei, învăţătura spirituală ne îndreaptă gândul înspre ,,pârâşul fraţilor noştri care ziua şi noaptea îi pâra înaintea lui Dumnezeu, a fost aruncat jos" (Apoc. 12:10b). În lupta permanentă cu acest pârâş, numai Dumnezeu ne poate face dreptate şi insistenţa acestei rugăciuni trebuie să dureze cât viaţa.

            În pilda cu cei doi prieteni din Luca 11:5-13, Mântuitorul tratează aceeaşi temă - insistenţa în rugăciune. Ca şi în pilda judecătorului nedrept, insistenţa rugăciunii este elementul care rezolvă problema. Omul din casă nu şi-a ajutat prietenul de la miezul nopţii pentru că-i era prieten (iniţial l-a refuzat), ci l-a ajutat pentru că a insistat supărător de mult (v. 8). Judecătorul nedrept nu a ajutat-o pe văduvă pentru că era meseria lui să judece (iniţial a refuzat-o), ci a ajutat-o pentru că a insistat supărător de mult. Ambele persoane au crezut că vor primi ajutor şi în baza acestei puternice încrederi au cerut insistent. Dacă oamenii se lasă înduplecaţi la insistenţele semenilor, cu atât mai mult bunul şi iubitorul Dumnezeu din ceruri, care ne este Tată, ne va asculta şi ne va face dreptate în dificultăţile vieţii.

            Rugăciunea nu are limite, de aceea ucenicii iau în calcul faptul că Dumnezeu ascultă rugăciunea. Poporul care tocmai intrase în Canaan s-a rugat înconjurând Ierihonul de 13 ori în şapte zile şi zidurile care apărau oraşul au căzut în mod inexplicabil. Rugăciunea nu are limite. Iosua s-a rugat să se oprească rotaţia naturală a Pământului şi Soarele nu a mai asfinţit potrivit orarului obişnuit, minunea aceasta rămânând consemnată în istorie. Rugăciunea nu are limite. Nici lupta în rugăciune, nici credinţa în rugăciune, nici insistenţa în rugăciune nu trebuie să aibă limite. Dacă totuţi există limite în rugăciune, limitele sunt puse de ucenici. Să dăm limitele la o parte şi să luptăm prin rugăciune, cu insistenţă şi încredere.

8 noiembrie 2009

            Una dintre marile probleme cu care se confruntă oamenii sunt bolile, în fiecare an cheltuindu-se sume uriaşe în domeniul îngrijirii şi cercetării medicale. Biblia vorbeşte despre vindecarea miraculoasă, adică despre vindecarea prin credinţă. Totuşi, în nicio perioadă din istorie nu au fost vindecaţi toţi bolnavii, fără să mai punem în discuţie faptul că populaţia lumii nu a fost niciodată atât de numeroasă ca astăzi. Când Elisei l-a vindecat pe Naaman, în Israel mai erau mulţi bolnavi. Când Mântuitorul a fost în trup pe pământ, iertând păcătoşii şi vindecând bolnavii, nu i-a mântuit şi nici nu i-a iertat pe toţi. Unul dintre tovarăşii de slujbă ai lui Pavel a fost Trofim şi Biblia ne spune că Pavel l-a lăsat bolnav în Milet, neputând să mai continue călătoria din cauza bolii. Nu s-o fi rugat apostolul pentru vindecarea lui?

            Scopul lui Dumnezeu a fost fericirea veşnică a omului pe pământ, însă consecinţele păcatului omului au fost blestemarea pământului, apariţia bolilor şi a fenomenului morţii. Dumnezeu a alcătuit un plan de restaurare a situaţiei, însă vinovăţia păcatului uman trebuia eliminată din calea dreptăţii şi sfinţeniei divine. La împlinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, a venit în calitate de Mântuitor pe pământ să plătească dreptăţii divine, murind în locul omului vinovat, deoarece plata păcatului uman era moartea. Prin jertfa înlocuitoare a lui Hristos şi prin credinţa omului care se pocăieşte de păcatul făcut, Dumnezeu promite iertarea păcatului şi vindecarea bolii.       

            Este cert faptul că nu toţi oamenii apelează la vindecarea prin credinţă, din cauza necredinţei. La fel de limpede este faptul că nu toţi oamenii care aşteaptă vindecarea prin credinţă, sunt vindecaţi. DE CE? Pe de-o parte, boala fiind o consecinţă a păcatului, poate fi vindecată prin credinţă; pe de cealaltă parte, Biblia spune că lungimea vieţii omului este de şaptezeci, pentru cei mai tari de optzeci de ani. Biblia spune că omul este veşnic, dar nu în existenţa umană, adică în firea aceasta supusă putrezirii, ci în dimensiunea duhului care supravieţuieşte morţii fizice. Dumnezeu spune în Biblie că Şi-a păstrat intenţia cu privire la fericirea veşnică a omului, dar nu în dimensiunea vieţii umane pe pământul blestemat din pricina păcatului, ci pe un alt pământ pe care va locui neprihănirea. Aici vor trăi veşnic oamenii care s-au eliberat de păcat prin pocăinţă şi credinţă.

            Până atunci însă, viaţa umană se derulează pe pământul blestemat din cauza păcatului omului, în mijlocul bolilor şi necazurilor vieţii. În acest context, Dumnezeu promite iertarea păcatelor şi vindecarea bolilor prin credinţă. Atunci când vorbim despre vindecarea prin credinţă, menţionăm că Biblia mereu şi mereu pomeneşte despre cele trei condiţii de bază:

            1. Poziţia de om mântuit prin Hristos

            2. Cererea vindecării prin credinţă

            3. Atitudinea de mărturisire a păcatelor şi rugăciune stăruitoare

            Iacov, în epistola sa, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, prezintă aceste principii ale vindecării prin credinţă (5:13-18). Ori de câte ori Mântuitorul a vindecat pe cineva, l-a întrebat mai întâi dacă crede. Într-o localitate prin care a trecut Isus, patru oameni l-au adus pe prietenul lor bolnav să fie vindecat. Isus, ca şi cum nu ştia de ce a fost adus bolnavul, mai întâi l-a mântuit, iertându-i păcatele. Oamenii au fost nedumeriţi, deoarece din punctul lor de vedere cea mai mare nevoie a bolnavului era vindecarea. Isus ştia că un om trebuie mai întâi iertat de păcat, scos de sub autoritatea păcatului pentru a primi vindecarea prin credinţă. Iacov vorbeşte despre ungerea cu untdelemn, despre rugăciune, despre credinţă şi despre mărturisirea păcatelor. Astăzi cea mai neglijată este mărturisirea păcatelor. Nu există vindecare divină fără smerirea inimii omului şi fără mărturisirea păcatelor, chiar în prezenţa rugăciunii şi a credinţei.

15 noiembrie 2009

            Primii oameni au fost înşelaţi de Diavolul în Eden, drept pentru care omul a fost scos din prezenţa lui Dumnezeu, dobândind o natură păcătoasă, numită firea pământească. În felul acesta, omul a devenit incompatibil cu esenţa lui Dumnezeu, robit fiind de propria natură pervertită de păcat.

            Naşterea din nou este lucrarea divină de restaurare spirituală, făcută de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt în inima omului. În felul acesta, omul este mântuit şi readus în prezenţa lui Dumnezeu în calitate de fiu. Lupta spirituală care se petrece în permanenţă în inima omului este confruntarea dintre cele două naturi ale lui, adică natura duhovnicească şi firea pământească. În acest război, Diavolul îşi investeşte toate resursele pentru a compromite din nou omul restaurat prin credinţă şi pocăinţă în jertfa Mântuitorului. Printre metodele folosite de Diavolul sunt înşelarea păcatului, înşelarea lumii, înşelarea învăţătorilor şi profeţilor falşi şi înşelarea bogăţiilor.             

            1. Înşelăciunea păcatului îl conduce pe omul credincios la împietrirea inimii, la o atitudine de nepăsare şi răutate faţă de harul lui Dumnezeu. Păcatul rupe relaţia spirituală dintre om şi Dumnezeu, creează dependenţă şi distruge orice este bun şi sfânt în viaţa credinciosului.          

            2. Înşelciunea lumii este o altă metodă satanică, având la bază pofta obsedantă şi nestăpânită pentru orice este nesfânt şi nepermis. Lumea aprinde, promovează şi justifică pofta. Atunci când Biblia foloseşte cuvântul lume (gr. Kosmos) se referă la următoarele lucruri:

            a) Oameni răi

            b) Universul material

            c) Sistemul de valori opus lui Dumnezeu

            Lumea este ostilă lui Dumnezeu, respingându-L şi omorându-L pe Mântuitorul, motiv pentru care lumea se află sub judecata divină. Stăpânul lumii este Diavolul şi valorile ei sunt o cursă pentru oamenii lui Dumnezeu născuţi din nou. Diavolul ispiteşte oamenii credincioşi prin tot felul de pofte:

            a) Pofta sexuală, adică trupul altuia

            b) Pofta lăcomiei, adică măgarul sau casa altuia

            c) Pofta mândriei, adică onoarea altuia

            Dacă principiul lumii este pofta, prioritatea lumii este succesul şi puterea lumii sunt banii. Din acest motiv viaţa unui om infidel lui Dumnezeu se învârte în jurul poftei, succesului şi banilor. Cea mai evidentă dovadă că un om care, deşi frecventează Biserica lui Dumnezeu, este lumesc, este faptul că în viaţa lui cele mai importante, necesare şi prioritare sunt pofta, succesul şi banii. Prezenţa acestor elemente întăreşte firea pământească şi slăbeşte natura spirituală a omului credincios, natura primită în dar prin credinţă şi pocăinţă de la Mântuitorul Isus Hristos.

            3. Înşelarea învăţătorilor şi profeţilor falşi se realizează pe fondul ignoranţei şi promovării unei vieţi spirituale nesănătoase. Acest mod de înşelare atacă convingerile biblice, filosofia de bază şi teologia omului credincios, înlocuind adevărul divin cu tot felul de alternative omeneşti. De obicei, acest tip de înşelăciune are succes pe fondul entuziasmului spiritual, manifestat în absenţa înţelepciunii divine. Nici un cuvânt de învăţătură sau de descoperire dumnezeiască nu poate contrazice Cuvântul descoperit de Dumnezeu în Biblie.

            4. Înşelăciunea banilor este metoda lui Mamona (Diavolul) de a instrui oamenii care-şi pun încrederea în bani, nu în Dumnezeu (1 Tim. 6:17).

            Toate aceste resurse ale Diavolului sunt puse în slujba înşelării oamenilor credincioşi lui Dumnezeu. ,,Vegheaţi şi rugaţi-vă să nu cădeţi în ispită".

22 noiembrie 2009

Împărăţia spirituală pe care Mântuitorul a adus-o pe pământ este unică, necesară, suficientă şi foarte diferită de toate împărăţiile omeneşti. Formele de guvernare în societăţile umane pendulează între democraţie sau dictatură, în timp ce în Împărăţia lui Hristos perspectiva conducerii este teocratică. Conducerea dictatorială este preocupată de voia conducătorului, conducerea democratică este preocupată de voia cetăţenilor în mod egal, conducerea teocratică este preocupată de voia lui Dumnezeu. Dictatorul este preocupat de propria celebritate şi de egoism, democraţii sunt preocupaţi de egalitate şi fraternitate, în timp ce sfinţii din Împărăţie sunt preocupaţi de slava şi gloria lui Dumnezeu. În Împărăţia întemeiată de Hristos pe pământ esenţa conducerii este slujirea, adică liderii conduc prin slujire. Hristos spunea că cine este mai mare TREBUIE să slujească celorlalţi şi Pavel spunea că cine este mai tare TREBUIE să rabde pe cei mai slabi. Din aceste motive conducătorii în Biserică TREBUIE să fie un anumit fel de oameni, în personalitatea cărora se împletesc în mod dumnezeiesc următoarele calităţi:

  1. Spiritualitatea, adică relaţia spirituală cu Dumnezeu, manifestată prin rugăciune, citirea Bibliei, post, ascultare şi credincioşie.

   2. Integritatea, adică relaţia sfântă cu oamenii, caracterizată de modestie, dragoste, bunătate şi iertare.

   3. Abilitatea, adică deprinderea să fie folositor la nivelul excelenţei într-una sau mai multe slujiri, făcute din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

   4. Disponibilitatea, adică dedicarea fără rezerve pentru împlinirea intereselor lui Dumnezeu.

  5. Fidelitatea, adică atitudinea de menţinere a scopului şi metodelor prin care se împlinesc obiectivele divine pe pământ.

  6. Unitatea, adică între membrii sfinţi ai Împărăţiei nu va exista strigare sau dezbinare, ci doar motivaţii şi obiective comune.

            Dacă esenţa conducerii este slujirea, metoda conducerii este influenţa, iar influenţa este câştigată prin slujire. De aceea un lider nu poate sluji unui grup de oameni care nu-l doresc şi asupra cărora nu are influenţă. Liderul spiritual TREBUIE să fie un anumit tip de om. Pavel, explicându-i lui Timotei cum trebuie să fie liderul spiritual, accentua câteva categorii de slujire:

  1. Episcopul - persoana care îndeplineşte slujba de supraveghere şi grijă sufletească pentru oamenii din Împărăţie. Această poziţie este echivalentă cu slujba de pastor. Denumirea de pastor este pomenită o singură dată în Biblie (Efeseni 4:11), însă păstorirea este pomenită de multe ori şi se referă la slujirea episcopului. Pastoraţia nu este prezentată ca o poziţie în Biblie, ci ca o sarcină de la Dumnezeu. Pastorul este persoana matură şi demnă care dă direcţie prin învăţătura Scripturilor grupului de credincioşi pe care-l slujeşte. Termenul de episcop vine din limba greacă. 

  2. Prezbiterul - persoana cu experienţă, demnitate, reputaţie şi maturitate. Termenul prezbiter vine din ebraică şi indică o poziţie sau o funcţie de onoare. În practica bisericească penticostală, slujirea prezbiterului se referă mai mult la biserica locală, în timp ce slujirea pastorală are în vedere supravegherea mai extinsă.

  3. Diaconul - persoana dedicată prin excelenţă slujirii administrative, ,,diaconos" însemnând ,,slujitor". În practica bisericească, diaconii slujesc biserica locală alături de prezbiteri şi pastori.

            Pavel îi spune lui Timotei că slujitorul trebuie să dorească slujirea, să fie fără prihană (viaţă ireproşabilă), bărbatul unei singure neveste, cumpătat (stăpân pe sine), înţelept (chibzuit), vrednic de cinste (respectat), primitor de oaspeţi (iubitor de străini), în stare să înveţe pe alţii, să nu fie beţiv, bătăuş... Diferenţa calitativă în biserică nu o face Dumnezeu, ci liderii slujitori.

29 noiembrie

            Thanksgiving este sărbătoarea mulţumirii şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Dincolo de această sărbătoare anuală, mulţumirea şi recunoştinţa este o atitudine constantă specifică copiilor lui Dumnezeu. Exprimarea mulţumirii faţă de Dumnezeu nu trebuie să fie doar într-o zi, ci în fiecare zi. Mulţumirea nu este un scop în sine, ci este rezultatul încrederii în Dumnezeu, al ascultării de Dumnezeu. Mulţumirea este deprinderea care se cultivă prin disciplină, fiind rezultatul neprihănirii vieţii şi al slujirii lui Dumnezeu.

            1. Încrederea în Dumnezeu - înseamnă să te bazezi pe ce este, ce face şi ce are Dumnezeu. Absenţa încrederii conduce la singurătate, insuficienţă, îngrijorare şi nemulţumire. Experienţa tristă a evreilor în Egipt arată că în ciuda faptului că Faraon nu a vrut să-i lase pe evrei liberi, Dumnezeu i-a eliberat prin Moise. Urmăriţi de armata puternică a lui Faraon, au ajuns la Marea Roşie şi Dumnezeu a făcut drum prin apă, însă armata lui Faraon a fost înecată în mare. Călătorind prin pustie fără resursele necesare, Dumnezeu S-a îngrijit de hrană. Fiind dezorganizaţi, Dumnezeu le-a dat legi şi lideri, transformându-i într-o naţiune puternică. Fiind emigranţi, Dumnezeu le-a dat case şi proprietăţi. În urma încrederii în Dumnezeu, vine eliberarea, bucuria, recunoştinţa şi mulţumirea. Dumnezeu a onorat încrederea lui Moise, dăruindu-i eliberarea, în timp ce Moise a onorat intervenţia lui Dumnezeu, aducându-I laudă şi mulţumire.

            2. Ascultarea de Dumnezeu - înseamnă să intri în planul organizat de Dumnezeu, beneficiind de toate promisiunile Sale. Absenţa ascultării îl expune pe om la izolare de Dumnezeu şi în final la blestem. Evreii erau robiţi în propria ţară de cananiţi, motiv pentru care Dumnezeu le porunceşte să înceapă lupta pentru eliberare naţională. Ei erau inferiori din punct de vedere militar, fiindcă cananiţii aveau 900 de care de lupt (tancuri). Dumnezeu a onorat ascultarea lui Debora şi Barac, dăruindu-le pace, de aceea ei au onorat îndurarea lui Dumnezeu, prin laudă şi mulţumire.

            3. Neprihănirea lui Dumnezeu - este starea de iertare deplină primită în dar de la Dumnezeu în urma pocăinţei şi păstrată prin credinţă. Absenţa neprihănirii conduce la îndepărtare de Dumnezeu, frustrare şi vinovăţie. Împăratul David este exemplul persoanei protejate de Dumnezeu datorită neprihănirii. Deşi Saul avea tronul, avea autoritatea, armata, familia regală, totuşi Dumnezeu i-a dăruit victorie lui David datorită neprihănirii. David este salvat miraculos de multe ori - de Saul, de propriul fiu şi de foarte mulţi alţi duşmani. Când David are şansa să-l omoare pe Saul care dormea obosit într-o peşteră, îi taie doar un colţ al hainei, pentru a avea dovada bunelor sale intenţii. Dumnezeu a onorat credinţa lui David, iertându-l când a păcătuit şi David a onorat bunătatea lui Dumnezeu, prin laudă şi mulţumire.

            4. Slujirea lui Dumnezeu - este dedicarea pentru împlinirea intereselor lui Dumnezeu. Absenţa slujirii conduce la nepăsare, frustrare şi vinovăţie. Exemplul de slujire al lui Isus este foarte sugestiv. El a făcut public scopul vieţii Sale pe pământ, adică slujirea până la moarte. Înainte să moară răstignit pe cruce, a afirmat ,,Tetelestai", adică ,,Misiune îndeplinită". El renunţă la somn pentru mântuirea lui Nicodim, renunţă la mâncare pentru mântuirea femeii din Samaria. În urma dialogului cu Tatăl, Isus acceptă perspectiva morţii prin crucificare. La ieşirea din grădinţă, El cântă cântarea de laudă şi mulţumire, acceptând în felul acesta slujirea prin moarte. Dumnezeu a onorat slujirea Mântuitorului, întărindu-L. Isus a onorat bunătatea Lui, lăudându-L şi mulţumindu-I.

            Mulţumirea este manifestarea excelenţei caracterului. Ea trebuie exprimată indiferent de împrejurările vieţii. Persoana care nu se încrede în Dumnezeu, care nu ascultă de El, care nu urmăreşte neprihănirea, care nu-l slujeşte este lipsită de perspectiva cerului. Starea de mulţumire trebuie să fie constantă şi permanentă, independentă de problemele şi crizele cotidiene. Pavel afirmă: ,,M-am deprins să fiu..."  Aceasta înseamnă că starea de mulţumire este expresia disciplinării, a repetiţiei. Deprinderea mulţumirii se formează, deoarece omul este o fiinţă învăţabilă. Atunci când omul nu mulţumeşte lui Dumnezeu, lui îi lipseşte încrederea, ascultarea, neprihănirea şi slujirea lui Dumnezeu.