Sermons Recent Programs Live Donations

The next event: Sunday 09:00am-12:00pm

Remaining time:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
Special events
  • 28
    April
    Sunday School Seminar
     
    07
    May
    Holy Communion
     
    08
    May
    Youth Bible Study
  • 11
    May
    Pastoral Conference
     
    14
    May
    Mother`s Day
     
    20
    May
    Volunteer Day
 

May 2009

 
 

pastor's page

May 2009

May 3, 2009

Humanism is a social-cultural movement developed in the period of Renaissance - XIV-XVI centuries. This strain of thought promotes the idea that man is the supreme being in the Universe and he can perfect himself through culture and art. Humanism excludes Divinity, as man is the supreme value. This life philosophy dominates the modern strain of thought, along with atheism, hedonism and materialism, and they became the modern idols that people worship. Although it promises a lot due to its unfair alliance with science, humanism has a gloomy future.

The Bible presents the example of a mortal who embraced the idea that man is the superior being in the Universe because hell and heaven are both here, so each of us should take advantage of each pleasure of life. This story is presented in the parable of the unmerciful rich man in Luke 16:19-31. His priorities were money, expensive clothes, amusement, luxury, and selfishness. The Bible does not mention anything about his wife and kids, nor about his religious, moral, or charitable preoccupations, because his was dedicated to the pleasures of life and to acquiring material things. No matter how prosperous of beautiful man`s life is, it will end suddenly and unexpectidely.

Umanistul a murit într-o zi şi spre marea lui surprindere în lumea de dincolo s-a întâlnit exact cu lucrurile pe care o viaţă le-a negat. S-a întâlnit cu Dumnezeu, cu iadul şi raiul, cu faptele care le-a făcut şi cu urmările veşnice ale modului lui de viaţă. Biblia explică faptul că a ajuns în locuinţa morţilor în chinuri, în focul iadului. De-abia acum s-a convins că există Dumnezeu şi iad şi consecinţe... Aceleaşi lucruri a fost invitat să le accepte prin credinţă în viaţa de pe pământ, pentru că erau scrise în Biblie, însă a refuzat dispreţuitor. A crezut că Biblia este o poveste pentru oameni naivi, bolnavi şi bătrâni, însă lucrurile pe care nu le-a acceptat prin credinţă, a trebuit să le accepte acum prin vedere.

Ajungând în această condiţie îngrozitoare, umanistul încearcă disperat să schimbe situaţia, timp în care o viaţă întreagă a refuzat să se schimbe pe sine. Încearcă să desfiinţeze condiţia iadului cerând apă, or iadul este iad tocmai pentru că nu există apă, ci doar foc. Iadul a fost iniţial un loc pentru Diavolul, însă în el ajung şi oamenii care trăiesc împotriva Creatorului urmând modelul Diavolului. Apoi încearcă să unească iadul cu raiul, chemându-l pe Lazăr la el (Lazăr fiind un om credincios care era in rai). Pentru că nimic nu funcţionează, încearcă să-L intimideze pe Dumnezeu făcându-L responsabil de locul în care el a ajuns. În final, încearcă să înlocuiască autoritatea Bibliei cu supranaturalul, propunând lui Dumnezeu să schimbe metoda de mântuire a oamenilor prin miracole. Este ciudat că el nu vine cu pocăinţă înaintea Creatorului, ci cu soluţii, cu soluţii penibile. El are soluţii pentru cei cinci fraţi ai lui care erau încă în viaţă, însă nu a avut nici o soluţie pentru el când a trăit în trup.

Ajuns în iad, umanistul învaţă să se roage şi se roagă pentru milă, se roagă pentru apă, pentru companie, pentru fraţii lui şi se roagă pentru minuni. Lecţia pe care o învaţă însă este foarte dureroasă - în iad nici măcar pocăinţa şi rugăciunea nu mai au valoare. Ele au valoare în viaţa umană, unde omul acceptă existenţa lucrurilor de dincolo fără să le vadă, doar prin credinţă. Această încredere în cuvântul lui Dumnezeu din Biblie îl onorează pe Creator. Dacă omul însă nu crede, fiind necredincios şi dispreţuitor, va merge în iad.

Umanistul a ajuns în iad nu pentru că a fost păcătos, ci pentru că păcătos fiind nu a crezut în iertarea lui Dumnezeu, nu a ascultat Cuvântul lui Dumnezeu şi nu s-a pocăit de păcatul lui. Dacă acesta este viitorul umanismului, ce ai de gând să faci cu viaţa ta? Unde te-ai hotărât să-ţi petreci veşnicia? Dumnezeu te aşteaptă în RAI!

10 Mai, 2009

Cea mai mare virtute creştină este iubirea şi cea mai evidentă manifestare a iubirii este iertarea. Faptul că trăim între oameni ne expune la adversităţi, conflicte şi neînţelegeri şi toate acestea afectează relaţiile dintre oameni şi liniştea lor sufletească.

I. Ce este iertarea?

Iertarea este renunţarea personală, conştientă şi voluntară la dreptul de a face responsabilă o persoană pentru vinovăţia ei. Fiind mai mult decât necesară, iertarea trebuie să fie necondiţionată şi sinceră.

II. Ce nu este iertarea?

1. Nu este slăbiciune, dimpotrivă este dovada puterii şi curajului.

2. Nu este aprobarea faptei care a produs vinovăţia. Isus a iertat-o pe femeia prinsă în păcat, dar nu a aprobat fapta ei.

3. Nu este încurajarea faptei care a produs vinovăţia.

4. Nu este uitarea faptei. Iosif şi-a amintit de vinovăţia fraţilor lui, dar nu cu amărăciune.

5. Nu este neglijarea faptei care a produs vinovăţia.

6. Nu este absolvirea faptei de pedeapsa lui Dumnezeu.

7. Nu este şantajarea sau manipularea vinovatului.

8. Nu este schimbarea caracterului persoanei vinovate.

9. Iertarea nu este instantanee.

III. Piedici în calea iertării:

1. Durerea provocată de fapta care a produs vinovăţia.

2. Lipsa de spiritualitate a persoanei nedreptăţite.

3. Condiţii puse celui vinovat - ,,nu merită pentru că..."

4. Persoana nedreptăţită nu a făcut niciodată aceeaşi greşeală.

5. Un prieten care aţâţă la duşmănie şi răzbunare.

6. Repetarea faptei care a produs vinovăţia sau o altă greşeală făcută împotriva aceleiaşi persoane nedreptăţite.

7. Persoana nedreptăţită nu are nevoie la rândul ei de iertarea lui Dumnezeu.

IV. Înţelegerea iertării:

1. Neiertarea celui vinovat sau necererea iertării celui nedreptăţit face o persoană incompatibilă pentru închinare şi slujire înaintea lui Dumnezeu.

2. Iertarea nu depinde de acceptarea iertării din partea persoanei nedreptăţite, ci doar de asumarea vinovăţiei, de regretul sincer şi de cererea iertării a persoanei care a produs vinovăţia.

3. Rezolvarea iertării trebuie să fie personală.

4. Iertarea nu se impune, pentru că este o decizie a iubirii.

5. Iertarea nu este sinonimă cu împăcarea, deşi împăcarea este o urmare a iertării.

6. Iertarea nu are aşa de mare legătură cu cel vinovat, ci cu cel nedreptăţit.

V. Condiţiile iertării:

1. Cel vinovat trebuie să înţeleagă că a greşit şi să-i pară rău.

2. Cel vinovat trebuie să-şi ceară iertare în mod direct.

3. Cel nedreptăţit trebuie să aibă milă şi să ierte.

VI. Beneficiile iertării:

1. Bucurie şi linişte sufletească pentru ambele părţi.

2. Iertarea lui Dumnezeu - ,,şi ne iartă nouă greşelile noastre..."

3. Relaţii sfinte şi armonioase.

Iertarea nu este doar o problemă între nedreptăţit şi vinovat, ci este o problemă între fiecare dintre ei şi Dumnezeu. George Washington a spus: ,,Nu-i voi lăsa pe oameni să-mi ruineze viaţa făcându-mă să-i urăsc."