Sermons Recent Programs Live Donations

The next event: Sunday 09:00am-12:00pm

Remaining time:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
Special events
  • 28
    April
    Sunday School Seminar
     
    07
    May
    Holy Communion
     
    08
    May
    Youth Bible Study
  • 11
    May
    Pastoral Conference
     
    14
    May
    Mother`s Day
     
    20
    May
    Volunteer Day
 

August 2009

 
 

pastor's page

August 2009

2 august, 2009

            Dumnezeu a vorbit deseori oamenilor prin pilde, explicându-le în mod clar principiile Împărăţiei Sale. Pildele au fost metoda folosită de Mântuitorul să comunice adevăruri spirituale, prin comparaţie cu lucrurile cotidiene. Deoarece cultivarea viţei de vie era o îndeletnicire obişnuită a oamenilor care trăiau pe relieful deluros, departe de mare, Domnul a folosit uneori în pildele Sale comparaţia cu viţa de vie. Pilda vierilor este încercarea Învăţătorului de a atrage atenţia oamenilor credincioşi asupra câtorva principii spirituale:

            1. Universul în care trăim şi moştenirea spirituală iudeo-creştină sunt proprietatea (via) lui Dumnezeu, iar noi suntem DOAR simpli administratori şi lucrători în via Sa. Sunt momente de slăbiciune spirituală în viaţă, când aceşti lucrători ai viei Domnului visează să devină stăpânii viei. Ei sunt conştienţi de beneficiile viei, însă îşi doresc independenţa faţă de Stăpânul viei care este Dumnezeu (Luca 20:14b).

            2. Investiţia lui Dumnezeu în vie şi faptul că i-a cinstit să lucreze în proprietatea Sa îi obligă pe lucrători să asculte, să se supună Stăpânului şi să-I dea partea care I se cuvine din rodul viei, potrivit înţelegerii iniţiale. În anumite situaţii de neveghere, lucrătorii neglijează profitul din rodul viei cuvenit Stăpânului, pretându-se la comportamente necinstite şi imorale. Dacă Stăpânul trimite anumite persoane prin care îi informează sau îi avertizează cu privire la termenii înţelegerii dintre ei şi Stăpân, lucrătorii, orbiţi de perspectiva îmbogăţirii, au tendinţa să-i urască, să-i batjocorească, să-i rănească sau chiar să-i omoare pe aceşti trimişi ai Stăpânului (Luca 20:10-15).

            3. Stăpânul viei este interesat în egală măsură de profesionalismul lucrătorilor viei şi de calitatea morală a rodului pe care-l vor da cu bucurie Stăpânului. Există uneori riscul pentru lucrătorii viei să creadă că tot ce doreşte Stăpânul este darul lucrului în vie sau competenţa profesională, neglijând în felul acesta rodul pe care trebuie să-l dea Stăpânului. Lucrătorii din pilda vierilor au fost oameni harnici şi pricepuţi, însă au fost oameni răi şi fără caracter. În nebunia lor lipsită de recunoştinţă, în mândria lor profesională, în coaliţia lor vinovată s-au visat stăpâni în loc de lucrători, lovind, batjocorind, rănind şi omorând pe trimişii Stăpânului care le aduceau aminte de condiţia lor de lucrători şi de termenii contractului cu Stăpânul (Luca 20:10a).

            4. Stăpânul are foarte multă înţelegere şi răbdare cu lucrătorii chemaţi să lucreze via Sa. În situaţia în care aceştia se fac vinovaţi împotriva Sa, este dispus să-Şi sacrifice cei mai buni robi ai Săi şi chiar propriul Fiu, însă, după ce epuizează toate soluţiile de rezolvare a problemei, Se supără şi îi pedepseşte aspru pe lucrătorii vinovaţi. Stăpânul este dispus să înţeleagă şi să ierte multe greşeli ale lucrătorilor viei, însă pedepseşte cu mare asprime pe aceia dintre ei care, în loc să se îndrepte, preţuind iertarea nemeritată, se răzvrătesc cu intenţii demonice. Pilda vierilor îi asigură pe lucrătorii vinovaţi de iertarea Stăpânului, în măsura în care pocăinţa lor Îl asigură pe El de caracterul lor. Stăpânul este bun şi răbdător, dar nicidecum nu este slab, El nu Se teme că rămâne fără lucrători în vie, nici nu Se lasă intimidat de violenţa lor (vers. 10-16).

            Riscul lucrătorilor viei nu este greşeala şi alunecarea accidentală, ci răutatea şi nepocăinţa. Aceste atitudini de răzvrătire intenţionată, permanente, atrag supărarea şi mânia Stăpânului. Ce mare onoare să fii lucrător în via Domnului, ce veşnică răsplată să lucrezi pentru El, aducând rod pentru onoarea Lui! Şi totuşi, omul, orbit de sugestiile Diavolului, poate necinsti chemarea Stăpânului, poate pierde totul prin lăcomie, prin răutate, prin răzvrătire. De aceea Mântuitorul a spus: ,,Ce vă zic vouă, zic tuturor: VEGHEAŢI!" (Marcu 13:37).

9 august, 2009

            Deşi par asemănătoare, pocăinţa şi religia sunt două lucruri diferite, prin faptul că pocăinţa îl pune pe om în relaţie cu Dumnezeu, în timp ce religia îl pune în relaţie cu biserica sau cu un set de percepte religioase. Un exemplu grăitor este experienţa profetului Isaia, comparată atât cu cea a evreilor din timpul vieţii umane a Mântuitorului, cât şi cu cea a generaţiei noastre. Isaia avea aproximativ vârsta de 25 de ani şi era cronicarul împăratului Ozia (2 Cronici 26:20), fiind un evreu bun şi religios. În anul 740 î. Hr., anul morţii împăratului Ozia, Isaia este chemat de Dumnezeu în slujbă şi trimis cu un mesaj special către naţiune. În capitolul şase al cărţii ce-i poartă numele, Isaia scrie despre experienţa revelaţiei divine, revelaţie care îi marchează nu doar pe destinatarii mesajului primit, ci în mod special pe el. Încercând să pună în cuvinte revelaţia pe care a avut-o, Isaia spune că L-a văzut pe Dumnezeu, a văzut scaunul de domnie pe care sta, a văzut Templul în care era aşezat tronul şi a văzut serafimii (fiinţe cereşti) care se închinau. Este vrednic de remarcat faptul că Isaia L-a văzut mai întâi pe Dumnezeu şi apoi Templul şi lucrurile din el.

            Cu siguranţă că Isaia a văzut de multe ori Templul în timp ce era cronicarul împăratului, însă imaginea aceasta nu l-a determinat la pocăinţă, ci doar a accentuat sentimentul religios. Biblia menţionează că atunci când L-a văzut pe Dumnezeu, Isaia s-a pocăit, spunând speriat: ,,Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut pe Domnul oştirilor" (Isaia 6:5). Faptul că de două ori menţionează ,,buze necurate" ne dă dreptul să credem că ceea ce i-a auzit pe serafimi spunând în sala tronului, l-a determinat să creadă că oamenii nu pot fi în prezenţa Domnului cu felul lor de vorbire uşoară, glumeaţă şi păcătoasă. Oamenii pot vedea Templul fără să se simtă vinovaţi pentru vorbirea lor defăimătoare, indecentă, vulgară sau batjocoritoare.

            Aproximativ 800 de ani mai târziu, Mântuitorul întrupat îi aude pe evrei, care se bazau pe apartenenţa lor etnică la Templu, spunând: ,,Templul Domnului, Templul Domnului". Templul este sanctuarul prezenţei divine, este centrul închinării poporului, însă el nu mântuieşte, nu schimbă viaţa nimănui. Oamenii care cred că sunt mântuiţi datorită apartenenţei la o etnie, denominaţie, biserică... sunt religioşi, dar nemântuiţi. Această apartenenţă nu-i pune în relaţie cu o persoană, ci doar cu un lucru. Evreii din vremea Mântuitorului se bazau atât pe apartenenţa la Templu, cât şi pe descendenţa din Avraam. Isus îi corectează când le spune că nu descendenţa din Avraam este importantă, ci imitarea credinţei, neprihnăirii şi slujirii lui.

            În concluzie, oamenii se pocăiesc nu atunci când întâlnesc Templul, ci când Îl întâlnesc pe Dumnezeu în mod personal şi conştient. În principiu, religia se bazează pe apartenenţa la o biserică, la o anumită etnie sau denominaţie religioasă, la practicarea unui ritual religios, specific etniei, bisericii sau denominaţiei de care aparţine. Pocăinţa, dimpotrivă, se bazează pe apartenenţa la Dumnezeu şi pe practicarea neprihănirii. Mulţi oameni ies din Templu sau biserică mai răi decât au intrat, fără să-şi vadă potopul de cuvinte nelegiuite, fără să se simtă vinovaţi de priorităţile şi valorile lor păcătoase. Isaia, când L-a văzut pe Domnul, s-a pocăit, deoarece a înţeles că fiecare muritor este responsabil în faţa Creatorului de felul în care trăieşte.

            Este ştiut dacă un om L-a văzut pe Domnul sau doar Templul sau clădirea bisericii, din felul în care vorbeşte şi trăieşte. Întâlnirea cu Dumnezeu schimbă viaţa, conduce la pocăinţă şi se manifestă prin dragoste şi smerenie. Aceasta este pocăinţa pe care o porunceşte Isus şi pe care o apreciază Dumnezeu, fiind foarte diferită de religie atât prin manifestarea zilnică, cât şi prin rezultate şi consecinţe.

16 august, 2009

            Căsătoria este proiectul lui Dumnezeu şi prima minune a Mântuitorului consemnată de Ioan este făcută la o nuntă din Galileia. Această minune a fost soluţia Domnului la falimentul administrării nunţii. În general, Dumnezeu face minuni atunci când oamenii eşuează, pentru că minunile sunt întotdeauna soluţiile divine la problemele umane. Nunta din Cana a intrat în raportul Bibliei datorită prezenţei lui Hristos acolo.

            Este remarcabil faptul că El răspunde afirmativ invitaţiei oamenilor, fiind prezent acolo unde oamenii Îl cheamă - la nuntă, înmormântare, suferinţă sau boli... Domnul Isus nu ţine cont de prejudecăţile oamenilor legate de condiţia socială, intelectuală sau profesională a celor care-L invită. De pildă, dintre cele şapte invitaţii făcute Mântuitorului la masă, patru au fost făcute de oameni simpli. Viaţa cotidiană a familiilor care-L au pe Isus, nu presupune absenţa problemelor, ci prezenţa soluţiilor. Oamenii au probleme în toate sferele vieţii lor, uneori chiar şi la nuntă, şi adevărata soluţie este Dumnezeu. Problemele sunt o normalitate în existenţa pământenilor şi dependenţa lor de soluţiile divine manifestate prin minuni justifică căutarea lor de Dumnezeu.

            Soluţiile Creatorului restaurează liniştea şi ordinea, transformând lucrurile şi oamenii. Rolul minunilor divine este să readucă normalitatea în viaţa oamenilor zbuciumaţi de probleme şi falimente. Chiar dacă familia este un proiect divin, calitatea căsătoriei este dată de calitatea spirituală şi morală a partenerilor. Evenimentul nunţii din Galileia ne învaţă, printre altele, că oamenii au limite şi uneori falimentează. De asemenea, ne învaţă faptul că prezenţa Domnului oferă soluţii care restaurează şi transformă. În cazul nunţii dinCana, a transformat apa în vin, în cazul vieţii de familie, transformă viaţa celor doi.

            Pavel scrie galatenilor: ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine..." (2:20). Această transformare o face Dumnezeu în viaţa oamenilor născuţi din nou. Scopul căsătoriei este: ,,Fiecare să caute nu foloasele lui, ci la foloasele altora..." (Fil. 2:4). Dovada că un om este transformat şi restaurat de Dumnezeu este dată de folosul pe care-l caută. Dacă se căsătoreşte pentru a-şi răstigni partenerul, demonstrează că nu s-a întâlnit cu Hristos şi nu a fost transformat de El. Tot ceea ce va face în viaţă va răspunde nevoilor, gusturilor, mofturilor personale şi nu va avea în vedere decât folosul propriu. Partenerul va fi doar instrumentul pe care-l va folosi pentru folosul personal. Dacă, dimpotrivă, se căsătoreşte după ce a fost răstignit împreună cu Hristos, va fi un om transformat şi restaurat spiritual şi moral. Va avea un comportament bun, altruist, milos, iertător, plin de dragoste şi va urmări în mod consecvent folosul partenerului.

            În proiectul familiei iniţiat de Dumnezeu, fiecare trebuia să caute folosul celuilalt. Pervertirea umană apărută în urma căderii în păcat şi starea de destrăbălare în care omul a ajuns, îl predispune să-şi caute folosul personal, manipulându-şi chiar şi tovarăşul de viaţă. Aceasta este marea şi adevărata PROBLEMĂ a omului - falimentul. Răstignirea unei astfel de firi păcătoase este indispensabilă pentru a continua procesul divin de transformare a vieţii. Dacă omul se pocăieşte de păcat şi crede în Hristos ca Mântuitor personal, Dumnezeu îi transformă viaţa prin puterea Sa infinită. Aceasta este SOLUŢIA. Soluţia lui Dumnezeu este minunea. Este adevărat că Dumnezeu face transformarea prin puterea Sa, însă omul trebuie să asculte. La nunta din Cana, condiţia pusă a fost ,,să faceţi orice vă va zice". Ascultarea omului atrage minunea lui Dumnezeu care soluţionează falimentul. Familia după proiectul Creatorului va fi formată din oameni care şi-au răstignit firea pământească, căutând folosul partenerului. Atunci când au probleme, Dumnezeu are soluţii.

23 august

            Una dintre cele mai frumoase pilde din Biblie este pilda nunţii fiului de împărat, fiind o pildă cu caracter profetic, practic şi escatologic (Matei 22:1-14). Deşi este foarte asemănătoare cu pilda celor poftiţi la cină (Luca 14:15-24), este vorba despre două evenimente diferite, atât din punctul de vedere al locului, al timpului, al personajelor, cât şi al motivaţiei şi intenţiei Mântuitorului. Mântuitorul spune această pildă motivat fiind de preoţii şi teologii vremii, care, fiind iritaţi de învăţătura Lui clară şi directă, şi-au propus să-L prindă şi să-L omoare (Matei 21:45-46).

            Pilda prezintă intenţia iniţială a lui Dumnezeu cu oamenii, pe care-i cheamă la nuntă, la bucurie veşnică. În această nuntă, bucuria se împleteşte în mod unic cu durerea, deoarece nunta este organizată de Dumnezeu Fiului Său, însă oamenii nu vor să participe. Este greu de explicat faptul că oamenii pe de-o parte însetează după Dumnezeu ca să le împlinească nevoile vieţii, însă pe de cealaltă parte stau departe de El. Dumnezeu pregăteşte nunta, mobilizează foarte mulţi slujitori, face invitaţii, sacrifică animalele, revine cu invitaţiile pentru aducerea aminte şi, totuşi, oamenii care au confirmat prezenţa la nuntă nu participă (vers. 3). Dumnezeu trimite alţi slujitori la cei invitaţi şi insistă să vină, însă reacţia lor este neaşteptată: unii nu vin pentru că sunt indiferenţi faţă de evenimentul nunţii şi foarte preocupaţi pentru afacerile lor, alţii dimpotrivă sunt batjocoritori şi violenţi, lovindu-i şi omorându-i pe trimişii Împăratului. La această nuntă se atinge cerul cu pământul, sfinţenia cu păcatul, Dumnezeu cu pământeanul. Nunta, sărbătoarea, bucuria sunt este creaţia lui Dumnezeu, iar materialismul, indiferenţa, violenţa şi crima sunt creaţia omului. În faţa acestui tablou trist, omul pretinde că este religios şi că are nevoie de Dumnezeu. Viaţa oamenilor plină de durere şi amărăciune nu este intenţia lui Dumnezeu, ci doar propria lor alegere.

            Dumnezeu îi cheamă pe evrei, poporul pe care l-a ales prin Avraam, îi cheamă în două etape. Îi cheamă prin profeţii, preoţii şi împăraţii din VT şi îi cheamă prin Hristos şi apostolii Săi, prin cei 12 şi prin cei 70 care au fost trimişi cu invitaţia nunţii divine. ,,Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24). Evreii au refuzat categoric şi consecvent invitaţiile repetate ale lui Dumnezeu pe o perioadă de aproximativ o mie de ani - ,,A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11). Imediat după moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos Domnul, evreii au fost omorâţi de armata romană condusă de Împăratul Titus, care a distrus Ierusalimul şi Templul (vers. 7). În această dureroasă situaţie, Dumnezeu nu a renunţat la nuntă, dimpotrivă, a invitat o altă categorie de oameni, a invitat pe toţi oamenii - ,,Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).

            Este dureroasă lecţia poporului evreu, care au inversat valorile cerului cu ale pământului. S-au bazat pe denominaţia religioasă şi pe tradiţia părinţilor lor, pe identitatea lor etnică, pe Templul din Ierusalim, crezând în mod copilăresc că Dumnezeu are interes în aceste lucruri. Dumnezeu a aşteptat de la ei să se pocăiască, să trăiască în sfinţenie, să-L slujească cu devotament. Ei au confundat spiritualitatea cu religiozitatea şi neprihănirea cu etnia şi tradiţionalismul. Şi Dumnezeu a îngăduit romanilor să-i omoare şi să le distrugă cetatea. Şi când te gândeşti că intenţia iniţială a lui Dumnezeu era NUNTA!!! ,,Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut struguri sălbatici, când Eu m-am aşteptat să facă struguri buni? Vă voi spune acum ce voi face viei Mele. Îi voi smulge gardul ca să fie păscută de vite, îi voi surpa zidul ca să fie călcată în picioare” (Isaia 5:4-5). Şi când te gândeşti că intenţia iniţială lui Dumnezeu a fost NUNTA!!!

30 august

            Vestimentaţia reflectă în mare măsură valorile spirituale şi morale, cultura şi caracterul unei persoane. Este relativ uşor să identifici un musulman, un creştin, un satanist, un conservator, un libertin... ,,Şi iată că i-a alergat înainte o femeie îmbrăcată ca o curvă şi cu inima şireată” (Prov. 7:10). Îmbrăcămintea nu este o problemă legată de mântuire, ci doar de sfinţenie, însă sfinţenia este legată în mod direct de mântuirea sufletului - ,,Copiii lui Israel s-au adunat îmbrăcaţi în saci şi presăraţi cu ţărână, pentru ţinerea unui post” (Neemia 9:1).

            Pentru a explica diferenţa vizibilă dintre un creştin matur şi un creştin firesc sau un necreştin, Apostolul Pavel foloseşte exemplul îmbrăcării şi dezbrăcării drept comparaţie - ,,V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut” (Col. 3:9a-10). O persoană, după ce şi-a terminat lucrul în grădină, se dezbracă de hainele de lucru, se spală, se îmbracă în cele mai bune haine pe care le are şi merge la biserică. Tot la fel, un om care a trăit în păcat, se pocăieşte, se dezbracă de acest mod de viaţă şi se îmbracă cu un nou mod de a trăi. Sau o persoană care vine de ani de zile la biserică, şi-a schimbat viaţa în mare măsură, însă are câteva persoane ascunse pe care le-a tolerat de mulţi ani. Înţelegând că trebuie să se pocăiască de aceste haine vechi, se dezbracă de aceste păcate, le aruncă pentru totdeuna prin mărturisire şi părăsire şi se îmbracă în locul lor cu haine sfinte: haina răbdării, haina bunătăţii, haina iertării, haina abstinenţei... Acum întreaga garderobă este nouă şi curată. Biblia demască riscul de a purta o cămaşă sau ciorapi rupţi la un costum nou, ca pe o vestimentaţie imposibilă - ,,aceste lucruri nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi” (Efes. 3:5b).

            A. VESTIMENTAŢIE IMPOSIBILĂ:

1. Curvia, adică relaţii extramaritale

2. Necurăţia, adică prostituţia, perversiunile, homosexualitatea...

3. Lăcomia, adică iubirea de bani, care este rădăcina tuturor relelor

4. Glumele proaste, glume despre lucruri serioase

5. Cuvintele nechibzuite, în original sunt cuvinte idioate

6. Cuvinte ruşinoase, adică glume obscene, vulgare

,,Aceste lucruri nici să nu fie pomenite între voi.”

            B. VESTIMENTAŢIE GREŞITĂ:

Amărăciune, iuţime, mânie, strigare, clevetire, răutate... ,,Aceste... să piară din mijlocul vostru” (Efes. 4:31)

            C. VESTIMENTAŢIE COMPARATIVĂ:

1. Dezbrăcaţi-vă de minciună şi îmbrăcaţi-vă cu adevărul (Efes. 4:25).

2. Dezbrăcaţi-vă de obiceiul de a vă manifesta în mod păcătos mânia şi îmbrăcaţi-vă cu indignare faţă de rău (Efes. 4:26-27).

3. Dezbrăcaţi-vă de furt şi îmbrăcaţi-vă cu lucru cinstit (Efes. 4:28).

4. Dezbrăcaţi-vă de vorbire murdară şi îmbrăcaţi-vă cu vorbire curată.

            D. VESTIMENTAŢIE CORECTĂ

1. Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus (Rom. 13:14).

2. Îmbrăcaţi-vă cu dragostea (Col. 3:14).

3. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu (Efes. 6:11).

4. Îmbrăcaţi-vă cu bunătate, smerenie, blândeţe, răbdare (Col. 3:12).

            O persoană poate veni la biserică în haine de pescuit sau în haine de biserică, tot la fel o persoană poate veni la biserică îmbrăcată în fire şi păcat, sau poate veni îmbrăcată duhovniceşte. ,Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,,Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?... Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul de afară” (Matei 22:11-12).