Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Februarie 2010

 
 

 

pagina păstorului

Februarie 2010

 

7 Februarie

 

Dumnezeu scrie istoria cu oameni obişnuiţi, oameni pe care îi foloseşte să împlinească scopurile Împărăţiei Sale veşnice. Istoria unei biserici este mărturia îndurării divine şi a sacrificiului unei comunităţi de oameni care şi-au înţeles menirea şi scopul vieţii pe pământ.

            Istoria Bisericii Betania este scrisă cu lacrimile şi bucuriile unui grup de români care au înfruntat dificultăţile emigraţiei, rămânând statornici şi fideli credinţei în Dumnezeu. Dorul de cer le-a potolit dorul de cei rămaşi în urmă şi măreţia părtăşiei cu Dumnezeu i-a ajutat să realizeze frumuseţea părtăşiei frăţeşti în ciuda dificutăţilor şi diferenţelor dintre ei. Istoria acestor 25 de ani este o parte însemnată din viaţa acestor oameni, viaţă pe care au închinat-o Domnului, depăşind cu maturitate greutăţile specifice unui nou început. Anii aceştia sunt caracterizaţi de slujire, răbdare şi sacrificiu din partea Pastorului Fondator Teodor Luca, a celorlalţi lideri şi a tuturor membrilor bisericii.

            De-a lungul acestei perioade de 25 de ani, biserica s-a adunat la închinare şi părtăşie în patru locuri diferite, primele trei fiind clădiri remodelate, iar cea de-a patra un sanctuar mare şi frumos, construit de la început. Finalizarea acestui monument închinat lui Dumnezeu este dovada că dragostea oamenilor născuţi din nou nu are limite. Dimesiunile, frumuseţea şi arhitectura de excepţie a acestui sanctuar atrag privirile trecătorilor grăbiţi, aducându-le aminte în mod insistent că Dumnezeu are o casă unde îi aşteaptă pe muritori să se pocăiască şi să se închine Lui cu credincioşie şi ascultare.

            În această biserică mulţi oameni au fost iertaţi de Dumnezeu, cunoscând măreţia şi dragostea divină de care s-au ascuns până atunci; alţii au fost vindecaţi de boli şi suferinţe, primind de la Dumnezeu harul să se întoarcă acasă sănătoşi, crescându-şi cu bucurie copiii.

            Aceasta este istoria poporului de la Betania care a trăit cu Dumnezeu 25 de ani, istoria unor oameni care au fost şi sunt protejaţi de Dumnezeu. Această istorie este dovada că promisiunile lui Dumnezeu se împlinesc cu toţi oamenii care se tem de El şi Îl urmează cu neprihănire şi credincioşie.

            A lui Dumnezeu din ceruri, care a vegheat cu îndurare şi bunătate această biserică, să fie toată gloria, toată onoarea şi toată cinstea, a lui Dumnezeu Tatăl, a lui Dumnezeu Fiul şi a lui Dumnezeu Duhul Sfânt!

 

 

14 Februarie

 

            În viaţa spirituală naşterea este un eveniment şi creşterea este un proces. Creşterea spirituală depinde de vechimea în pocăinţă şi de cunoaşterea Scripturilor, dar nu trebuie nicidecum confundată cu acestea. Creşterea spirituală înseamnă maturizare, învăţătură sănătoasă, echilibru, fapte bune, relaţie spirituală cu Dumnezeu, înţelepciune, dedicare, slujire, reproducere spirituală, caracter creştin, dragoste şi credinţă puternică... Asemenea vieţii naturale, şi în creşterea spirituală există multe piedici:

            1. Lipsa relaţiei spirituale cu Dumnezeu. După cum noul născut este dependent de părinţi pentru a fi crescut şi educat, tot la fel creştinul născut din nou depinde de ajutorul permanent al lui Dumnezeu, manifestat prin citirea consecventă a Bibliei, rugăciune şi post. Relaţia cu Biserica nu poate înlocui, pentru nici un creştin, relaţia spirituală cu Dumnezeu.

            2. Lipsa educaţiei spirituale permanente. Dorinţa greşită de a-i învăţa pe alţii şi de a nu te lăsa niciodată învăţat de alţii este o mare piedică în creşterea spirituală. Cuvântul Scripturilor ne aminteşte: ,,Nebunului nu-i este de învăţătură, ci vrea să arate ce ştie el" (Prov. 18:2). Această piedică se manifestă atât prin faptul că omul nu vrea să înveţe, cât şi prin faptul că îşi impune punctul de vedere. De obicei, neînţelepciunea se asociază cu încăpăţânarea. Adevăratul înţelept va căuta pe cineva mai înţelept decât el, aşa cum magii au căutat pe Cineva mai înţelept decât ei. Omul bun este atras de oamenii buni, după cum omul rău va fi atras de oamenii răi.

            3. Promisiuni neîmplinite. În viaţa umană, creşterea este dovedită de asumarea unor angajamente, care reflectă maturitatea, înţelepciunea şi viziunea vieţii. Şcoala, serviciul, familia, viaţa socială... toate acestea presupun o serie de obligaţii pe care un adult şi le asumă. Tot la fel, în viaţa spirituală, omul se angajează faţă de Dumnezeu să fie sfântă, se angajează faţă de familie să fie responsabil şi iubitor, se angajează faţă de biserică să fie integru şi dedicat, se angajează faţă de oameni să fie bun, milos şi folositor.

            4. Relaţii nesigure. Fiecare părinte încearcă să-şi ferească copilul de relaţii şi influenţe nesănătoase. Tot aşa, un creştin bine intenţionat poate fi amăgit în viaţa spirituală, din cauza unor relaţii greşite, care devin pentru Satana posibile căi de a intra în inima lui. Toţi oamenii trebuie iubiţi, iertaţi şi slujiţi, dar nu cu toţi oamenii trebuie să avem relaţii apropiate. După cum în viaţa fizică ne ferim de persoanele purtătoare de viruşi şi microbi, tot aşa trebuie să ne ferim de influenţele nesănătoase ale oamenilor fireşti şi obraznici. Creştinul care-şi va petrece timpul în prezenţa unor oameni purtători de microbi, se va îmbolnăvi cu siguranţă.

            5. Limba neînfrânată. Vorbirea unui om dovedeşte ce are în inimă. Pavel spune: ,,Când eram copil, vorbeam ca un copil, când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc" (1 Cor. 13:11). Unui adult şi se poate reproşa că ,,este copil la minte" din cauza lipsei calităţii vorbelor. Neavând discernământ, te poţi aştepta de la un copil să spună vecinilor lucruri personale din familie, dar lucrul acesta nu este normal pentru un adult. Un creştin matur va cenzura atât ce vorbeşte, cât şi ce aude. Omul care aude vorbe urâte nu va putea să vorbească vorbe frumoase. Omul care nu poate să-şi înfrâneze nervii, vorbele răutăcioase, tendinţa de a vorbi de rău, de a critica şi de a judeca pe aproapele său, are vârsta de adult, dar mintea de copil - ,,să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo... până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de OM MARE, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Efes. 4:13-14). Piedicile sunt normale în viaţa unui adult, însă ele trebuie depăşite cu înţelepciune şi răbdare.

 

 

21 Februarie

 

    Pentru cei mai mulţi oameni, tinereţea este o perioadă a realizărilor vieţii, a plăcerilor lumeşti. În acest timp, oamenii sunt tentaţi să se gândească cel mai puţin la Dumnezeu şi la viaţa eternă. Solomon, fiul lui David, a trăit în felul acesta şi la bătrâneţe a scris Cartea Eclesiastul, al cărei mesaj este mărturisirea pesimistă a unui suflet dezamăgit, care a eşuat în căutarea după fericire. Pentru că l-a exclus pe Dumnezeu din planurile lui, pentru că a trăit viaţa DOAR la nivelul ,,de sub soare" - expresie menţionată în carte de 28 de ori - neglijând divinitatea şi dimensiunea eternă a vieţii, scriitorul ajunge la sfârşitul vieţii ,,cu mâna goală".  Deşi a fost unul dintre cei mai bogaţi împăraţi, unul dintre cei mai înţelepţi oameni de pe planetă,  a avut 1000 de soţii, a avut lux din abundenţă, la bătrâneţe spune că totul ,,este deşertăciune" - expresie repetată în carte de 25 de ori. Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris la tinereţe Cartea Cântarea Cântărilor, la maturitate a scris Cartea Proverbelor şi la bătrâneţe a scris Cartea Eclesiastul.

În faţa acestei mărturisiri cutremurătoare, ne întrebăm: ,,Care este atunci sensul vieţii, dacă nu în petreceri, veselie, plăceri lumeşti şi păcat?" 

I. VIAŢA NU ARE SENS ÎN ABSENŢA LUI DUMNEZEU

Deşi a început viaţa slujindu-L pe Dumnezeu, Solomon a ajuns la bătrâneţe târât în idolatrie de cele 1000 de soţii idolatre. Inima lui a fost influenţată de ele, acceptând să se închine idolilor religiilor lor. Aşa se întâmplă cu bărbatul care se căsătoreşte cu o femeie ale cărei (non)valori îl coboară, îl distrug. Solomon a ajuns la bătrâneţe copleşit de regrete amare pentru anii trăiţi departe de Dumnezeu, în plăcerile cărnii, plăceri care acum nu mai aveau nici o valoare, dar aveau consecinţe. El mărturiseşte în carte că a căutat fericirea în ştiinţă, în filosofie, în lumea senzuală a plăcerilor, în petreceri, în muzică, în materialism, în bogăţie, în femei, în religie, în moralitate... DAR totul este ,,deşertăciune". În primele 7 capitole ale cărţii prezintă intenţia lui de a-şi găsi fericirea în plăcerile lumii păcătoase, în următoarele 5 capitole, oferă sugestii cititorilor, în legătură cu felul în care ar trebui să caute fericirea. Fericirea şi sensul vieţii sunt în Dumnezeu, spune Solomon.

II. VIAŢA NU ARE SENS ÎN ABSENŢA LUI ASTĂZI

Ieri şi mâine nu sunt soluţii pentru o viaţă fericită. Solomon spune că Dumnezeu nu trebuie căutat nici ieri, nici mâine, ci ASTĂZI: ,,Adu-ţi aminte de Făcătorul tău, în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: <Nu găsesc nici o plăcere în ei>" (Eclesiastul 12:1). El spune că atunci când omul, din cauza bătrâneţii, este fără putere, fără cei dragi, fără resurse, fără sănătate, fără..., nu mai este dispus să-L caute pe Dumnezeu şi va muri nemântuit. Este dureroasă umilinţa că îi tremură mâinile şi picioarele, îi cad dinţii, rămâne fără memorie, îi este teamă de orice provocare... motiv pentru care se va închide în sine, se va izola de oameni, va deveni ursuz, rămânând doar cu chinul sufletesc că nu L-a cunoscut şi nu L-a slujit pe Făcător la tinereţe. Dumnezeu trebuie primit în inimă astăzi.

III. VIAŢA NU ARE SENS ÎN ABSENŢA POCĂINŢEI

Fericirea nu este un scop în sine, ci este o stare sufletească care însoţeşte atitudinea de pocăinţă, pe care omul o manifestă faţă de Dumnezeu. Frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni - acesta este sensul vieţii. În felul acesta, tinereţea şi bătrâneţea vor fi frumoase şi sigure.

 

 

28 Februarie

 

    Învățătura despre Persoana și lucrarea Duhului Sfant s-a confruntat de-a lungul  istoriei creștine cu foarte multe obstacole. Așa cum unii evrei au avut probleme să accepte Persoana și lucrarea lui Dumnezeu Fiul după ce L-au acceptat de Dumnezeu Tatăl, tot așa unii creștini au dificultăți să accepte Persoana și lucrarea lui Dumnezeu Duhul Sfant, după ce L-au acceptat pe Dumnezeu Fiul. Au existat multe erezii în legatura cu Duhul Sfânt:
     1. Monarhismul, care sustine în mod gresit ca Dumnezeu este unul singur, dar din anumite motive s-a revelat umanitatii mai întâi sub numele de Dumnezeu Tatal, apoi sub numele de Dumnezeu Fiul si în final sub numele de Dumnezeu Duhul Sfânt, dar de fapt este vorba de aceiasi Persoana.
    2. Pneumatomahismul (cei care lupta împotriva Duhului Sfânt), care sustine în mod gresit ca Duhul Sfânt este (doar) o putere, sau un duh dintre duhurile care slujesc în Împaratia lui Dumnezeu. În concluzie, duhul Sfânt nu este Dumnezeu si nu trebuie glorificat. Aceasta erezie a fost condamnata de Conciliul de la Constantinopol în anul 381.
     3. Arianismul sustine în mod gresit ca Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, dar este folosit de Dumnezeu pentru sfintirea credinciosilor.
     4. Montanismul sustine printre altele ca revelatia lui Dumnezeu nu s-a încheiat si are pretentia gresita ca Dumnezeu mai reveleaza principii care trebuie adaugate la Canonul Biblic. Adevarul este ca Biblia s-a încheiat si nu mai este nimic de adaugat si nimic de scos din ea. Din acest motiv, absolut nici o descoperire dumnezeiasca (proorocie, talmacire din limbi, vis, vedenie, sau de alt fel) nu poate fi adaugata la Biblie, nu are valoarea Bibliei si TREBUIE subordonata Bibliei.
     5. Dispensationalismul antiharismatic sustine în mod gresit ca lucrarea Duhului manifestata prin apostoli este unica si nu se va mai repeta niciodata în istoria crestina. Daca acesta ar fi adevarul, cum vom putea noi sa continuam lucrarea apostolilor, daca nu avem resursele Duhului pe care  le-au avut ei ? Cum va fi putere în Biserica astazi fara darurile Duhului ? Cum va fi autoritate fara slujba Duhului ? Cum va fi caracter fara Roada Duhului ? Nu cred ca este cinstit sa explicam Scripturile prin prisma experientei denominationale. Daca noi trebuie sa facem exact ce au facut crestinii primul secol, trebuie sa avem exact ce au avut ei. 
     Acest curent teologic sustine aceasta limitare a manifestarii Duhului din foarte multe motive, o sa amintesc doar cateva:
       1. Nu mai este nevoie de proorocie, pentru ca s-a încheiat Canonul Biblic. Pavel explica în 1 Corinteni 14:3 ca scopul proorociei este "zidirea, sfatuirea si mângâierea (altora)" nu manifestarea revelatiei care trebuie adaugata la Biblie. Slujba de proroc nu trebuie confundata cu darul de proorc. Nu mai au crestinii zilelor noastre nevoie de zidirea, sfatuirea si mângâierea divina, sau este suficient cât ne zidesc, sfatuiesc si mângâie oamenii?
    2. Nu mai este nevoie de vorbirea în limbi ca si în Fapte 2, pentru ca astazi exista translatori care traduc predica într-o alta limba. Pavel explica în 1 Corinteni ca scopul vorbirii în limbi este dublu:
a) Vorbirea în limbi netalmacita are caracter personal si este pentru "zidirea personala" (1 Cor. 14:4) "Ma voi ruga cu duhul si ma voi ruga cu mintea"  Este singurul dar pentru folos personal, toate celelalte având caracter public "fiecaruia i se da ratarea Duhului spre folosul altora" (1 Cor. 12:7)
b) Vorbirea în limbi talmacita are caracter public, deoarece fiind tradusa în limba materna a ascultatorilor, are caracter de proorocie. Nu mai au crestinii de astazi nevoie de zidire personala ? Din acest motiv Pavel spune "Cine prooroceste este mai mare decât cine vorbeste în limbi, afara numai dca talmaceste limbile", adica zidirea tuturora este prioritara zidirii unuia (1 Cor. 14;5). Precizarea aposolului este clara "Râvniti dupa proorocire, fara sa împiedicati vorbirea in alte limbi" (1 Cor. 14: 19). FITI PLINI DE DUH !