Februarie 2009

 
 

 

pagina păstorului

Februarie 2009

 

Februarie 22, 2009

 

            Căsătoria este unul dintre marile vise ale oricărui muritor. Pe această fundație se clădesc speranțele vieții, în acest film imaginar sunt înlănțuite cu grijă toate așteptările unei inimi de om. Nu doar Adam a avut nevoie de un partener pentru viață, în ciuda tuturor celorlalte condiții de viață împlinite din abundență. Omul are nevoie să iubească și să fie iubit, are nevoie să comunice cu cineva de încredere, are nevoie să-și propună obiective îndrăznețe și mai apoi să lupte pentru a le împlini împreună. Viața de familie este cea mai frumoasă realitate pentru un muritor, este locul cel mai sigur, este relația cea mai profundă. Căsătoria este asemenea unei construcții la care doi parteneri lucrează restul vieții. Mai întâi se pune fundația, se ridică clădirea, se finisează, apoi se decorează și restul vieții se mai schimbă câte un robinet sau un tablou. În general, căsătoria trece prin trei faze: încântarea, revenirea la realitate și maturizarea.

            Încântarea este timpul lunii de miere, unde așteptările sunt absolute, chiar ireale, fiecare crezând despre partenerul său că este persoana perfectă. Această perioadă ideală este caracterizată de optimism, entuziasm, speranță, bucurie și visele sunt la ele acasă. Această perioadă este comparată cu starea de copilărie a căsătoriei.

            Revenirea la realitate poate fi determinată de o ceartă sau de o dezamăgire puternică. În această fază, încrederea că ești lângă partenerul potrivit este puternic zguduită și multe cupluri se despart în acest timp. Această perioadă este caracterizată de dezamăgire, neîncredere, suspiciune, reproșuri, conflicte, răcirea sentimentelor. Din nefericire, foarte multe familii rămân pentru restul vieții la acest nivel de adversitate, un mod de viață plin de frustrări. Această perioadă este comparată cu starea de adolescență a căsătoriei.

            Maturizarea este perioada de viață în care cei doi soți lucrează împreună pentru a aduce lumea ideală în lumea real și comunicarea este fundamentală în această perioadă.

            Este știut faptul că există cel puțin patru nivele de comunicare în viața de familie.

            Primul nivel al comunicării este cel al clișeelor. Acest tip de comunicare nu implică emoțiile și poate fi purtat aproape cu oricine - ,,Este o zi frumoasă afară". Această afirmație nu obligă la răspuns și nu este comunicarea de care are nevoie relația de familie.

            Cel de-al doilea nivel de comunicare este cel al formulării datelor - ,,Am citit despre reforma taxelor făcută de guvern". Deși această afirmație poate primi un răspuns, este un nivel al comunicării fără riscuri, fără implicare personală.

            Al treilea nivel de comunicare este împrătășirea ideilor și raționamentelor. Aici discuția devine personală și fiecare își spune punctul de vedere cu privire la subiectul aflat în discuție.

            Ultimul nivel de comunicare este cel al împărtășirii gândurilor și sentimentelor. Acest fel de comunicare presupune o relație de mare încredere și nu este ideal să fie folosit în mod obișnuit decât în cadrul relației de familie. În această fază a comunicării se dezvoltă sinceritatea, încrederea și se întărește relația de cuplu. Viața de familie presupune mult investiție din partea celor doi, multă muncă, bunătate, dragoste și iertare. O astfel de familie este puternică și va rezista la toate presiunile și vijeliile vieții.

 

 

Februarie 15, 2009

 

Dumnezeu a organizat viaţa şi societatea umană în jurul familiei. Scopul Creatorului a fost fericirea omului, perpetuarea speciei umane, părtăşia cu Sine, administrarea Edenului... Duşmanul lui Dumnezeu şi al omului a încercat sistematic să distrugă planul Creatorului. Mai întâi a reuşit să întrerupă părtăşia omului cu Dumnezeu prin faptul că l-a instigat pe om să păcătuiască împotriva divinităţii. Fiind scos din grădină, omul a pierdut nu doar părtăşia cu Stăpânul, dar şi onoarea să administreze Edenul. În felul acesta, omul şi-a pierdut pacea, bucuria, binecuvântarea şi fericirea prezenţei divine din grădină. Singurul obiectiv rămas omului a fost perpetuarea speciei, lucru care s-a întâmplat în fiecare generaţie.

            Imperiile care au condus lumea s-au schimbat de la o perioadă istorică la alta, cultura, tradiţiile şi obiceiurile oamenilor au evoluat, filosofia de viaţă a pendulat de la religie la ateism şi de la socialism la capitalism. Singurul lucru care nu s-a schimbat a fost familia, locul perpetuării speciei umane, un soţ pentru o soţie şi părinţi pentru copii. Această ultimă fortăreaţă instituită de Creator este astăzi asediată puternic de Diavolul, duşmanul lui Dumnezeu şi al omului. Interesul pentru viaţa de familie, căsătorie, fidelitatea partenerilor, naşterea şi educaţia copiilor sunt în declin. Foarte mulţi tineri au relaţii intime înainte de căsătorie, iar o mare parte dintre cei căsătoriţi ajung la divorţ. Foarte mulţi oameni trăiesc în concubinaj şi mai mult de jumătate dintre copii cresc cu un singur părinte. Căsătoriile unisex, scăderea dramatică a natalităţii, ne obligă să acceptăm că familia a intrat într-o nouă eră, o eră din care se pare că nu va mai ieşi.

            Deşi în secolul trecut populaţia planetei a crescut de cinci ori, natalitatea a scăzut îngrijorător, mai ales în ţările occidentale şi în familiile bogate. Creşterea numărului populaţiei nu se datorează atât de mult natalităţii, adică faptului că s-au născut mai mulţi copii, ci datorită nemortalităţii, adică scăderii numărului oamenilor care mor. Peste 70 de ţări au înregistrat declinul natalităţii. În Rusia în ultimii 50 de ani natalitatea a scăzut cu 50%, adică în fiecare an se nasc cu 700.000 mai puţini copii. Scăderea natalităţii are efecte dramatice asupra echilibrului vieţii pe planetă. De unde vor exista pensii, asigurări medicale şi medicamente pentru bătrâni, dacă scade numărul copiilor? Privind obiectiv şi competent în istorie, constatăm că economia a crescut odată cu natalitatea.

            Care sunt cauzele scăderii îngrijorătoare a natalităţii? În primul rând, feminismul şi carierismul, adică tendinţa femeilor de independenţă şi autonomie, dar şi dorinţa lor de a se realiza în plan intelectual şi profesional. În Statele Unite în special, femeile sunt mai educate decât bărbaţii, care aleg mai degrabă o profesie decât o pregătire intelectuală. Modul acesta de viaţă a făcut concurenţă priorităţii pentru familie, a naşterii copiilor, a creşterii şi educaţiei lor. O a doua cauză a scăderii natalităţii este filosofia greşită despre familie şi concubinajul. Astăzi nu mai este la modă să te căsătoreşti şi foarte mulţi oameni preferă concubinajul, deoarece oferă plăcere fără copii, fără responsabilităţi. Infestaţi cu evoluţionism şi ateism, foarte mulţi oameni din generaţia contemporană nu mai au convingerea că sunt creaţi de Dumnezeu, că omul este responsabil înaintea Creatorului, că există rai şi iad, că familia este baza vieţii şi a societăţii umane. Noi ce credem, care sunt valorile şi priorităţile noastre?

 

 

Februarie 8, 2009

 

            Scopul pildei semănătorului este să ne înveţe că aceeaşi sămânţă rodeşte sau nu în funcţie de pământul în care este semănată. Aceasta înseamnă că în funcţie de inima omului, mesajul lui Dumnezeu va aduce sau nu rod. Scopul pildei neghinei este să ne înveţe că în cea mai de calitate cultură de cereale, există şi buruieni. Aceasta înseamnă că inima omului credincios va fi bombardată permanent cu ispite, influenţe păcătoase pentru a-i compromite credincioşia faţă de Stăpân.

            Scopul pildei grăuntelui de muştar este să ne înveţe contrastul împărăţiei cerurilor, care începe în maximă slăbiciune şi termină în mare slavă. Mântuitorul afirmă că sămânţa de muştar este cea mai mică dintre toate seminţele, având aproximativ un milimetru. Muştarul alb care se cultivă în România creşte până la aproximativ 80 de centimetri, însă muştarul la care se referă Mântuitorul, cultivat în Orient, creştea în înălţime până la aproximativ 3,5 metri. Tulpina este groasă de două degete şi planta este cât un pomişor. Acest soi de muştar este planta contrastelor, deoarece sămânţa este cea mai mică dintre seminţe, în timp ce planta este cea mai mare dintre plante. Aşa este împărăţia cerurilor: a început în aparentă inferioritate, în umilinţă, în adversitate şi va încheia în glorie şi slavă eternă.

            Diavolul influenţează lumea, răul este prezent peste tot şi natura omului este pervertită de păcat. Foarte mulţi oameni de pe planetă trăiesc împotriva voii Creatorului. Mântuitorul S-a întrupat în lumea vizibilă printr-o fecioară anonimă din Nazaret, într-un grajd din Betleem, în cele mai umile condiţii. Împăratul ţării, armata, preoţii religiei naţionale, cei mai mulţi dintre ei au fost împotriva Mântuitorului de la grajd până la groapă. Ucenicii Lui au fost oameni simpli din popor; unul dintre ei L-a vândut pentru bani, altul s-a lepădat de El pentru nimic. A fost judecat de tribunalul roman, sub acuzaţia preoţilor vremii şi a fost condamnat la moarte prin crucificare. După moartea Lui, ucenicii s-au împrăştiat şi religia creştină a fost interzisă în toate locurile. Autoritatea statului, puterea banilor, influenţa oamenilor importanţi, idolatria naţiunilor... toate au fost împotriva Lui.

            Împărăţia cerurilor, asemenea seminţei de muştar, a părut mică, fără valoare, nepreţuită, în condiţii de maximă inferioritate şi fără şanse de succes. Anii au trecut şi din sămânţa cea mai mică a ieşit planta cea mai mare, care le-a depăşit de departe pe toate celelalte ,,zarzavaturi". Creştinismul a abolit sclavia, a restaurat condiţia de inferioritate a femeii, a construit spitale, a promovat familia, mila, caritatea, iertarea, iubirea şi dorul de cer. Creştinii privesc la împărăţia cerurilor ca la planta cea mai mare, necreştinii privesc la împărăţia cerurilor ca la sămânţa cea mică. De ce? Nu aduce profit, iar ei măsoară totul în bani. Nu oferă plăcere şi ei măsoară totul în plăcere. Nu împlineşte, pentru că ei trăiesc pentru acum şi pentru aici. Nu este la  modă, fiindcă ei se conformează spiritului lumii. Este riscant, deoarece poţi fi dispreţuit, umilit, nedreptăţit, prigonit, martirizat.

            Împărăţia cerului a început în umilinţă, a început în grajd, a continuat în grădină, în Ghetsimani, la Gabata, la Golgota, în groapă, dar planta a crescut şi a sfârşit în glorie. Nu a făcut facultate, dar este Învăţătorul, nu a scris nici o reţetă, dar este Medicul, nu a avut o armată, dar este Împăratul. Împărăţia nu este sămânţa mică de la început, ci planta mare de la sfârşit. Nu te teme, Împărăţia este veşnică, puternică, slăvită.

 

 

Februarie 1, 2009

            Pilda neghinei continuă învăţătura Mântuitorului despre Împărăţia cerurilor. Stăpânul este Dumnezeu, ţarina este lumea, grâul este omul lui Dumnezeu, vrăjmaşul este Diavolul, neghina este omul Diavolului, secerişul este sfârşitul veacurilor, secerătorii sunt îngerii. Dacă în pilda semănătorului aveam o singură categorie de sămânţă şi patru categorii de pământ, în pilda neghinei avem două categorii de sămânţă şi o singură categorie de pământ. În pilda semănătorului Diavolul, duşmanul lui Dumnezeu, compromite trei dintre cele patru categorii de pământ, or în pilda neghinei compromite sămânţa de grâu prin faptul că o amestecă cu cea de neghină. Dumnezeu, în calitate de Stăpân al ţarinei, seamănă ziua, în timp ce vrăjmaşul seamănă noaptea, în ascuns.

            Răul nu a fost creat de Dumnezeu, ci s-a adăugat creaţiei prin acţiunea păcătoasă a Diavolului, care s-a răzvrătit împotriva Creatorului. Adam şi Eva au fost creaţi de Dumnezeu în condiţii de sfinţenie şi aşezaţi în prezenţa Sa în Eden. A venit Diavolul la Eva în formă fizică de şarpe, pe ascuns, în timp ce Adam era plecat şi a semănat în mintea ei sămânţa răzvrătirii faţă de Creator. În următoarea dimineaţă, Adam nu este prezent la obişnuita întâlnire cu Dumnezeu, fiind ascuns în spatele unui tufiş.

            Pilda neghinei ne învaţă că răul şi binele sunt de la început în lume şi vor rămâne până la sfârşit. Intenţia slujitorilor Stăpânului de a smulge neghina nu a fost acceptată de Stăpân din următoarele motive: grâul şi neghina încă nu sunt coapte şi pot fi uşor confundate; neghina este foarte asemănătoare cu grâul, doar la coacere neghina rămâne cu spicul drept, timp în care grâul se apleacă sub greutatea boabelor din spic. Mai mult de-atât, rădăcinile grâului sunt atât de întrepătrunse cu rădăcinile neghinei, încât smulgând neghina s-ar smulge foarte multe spice de grâu. De asemenea, slujitorii care ar încerca să smulgă neghina prezentă peste tot în lan, ar călca în picioare toată recolta. Un alt motiv pentru care Stăpânul nu i-a lăsat pe slujitorii Săi să smulgă neghina este şi faptul că ei, nefiind desăvârşiţi, riscă să fie subiectivi în deosebirea grâului de neghină. Stăpânul a hotărât în înţelepciunea Sa să fie lăsate împreună până la vremea secerişului şi atunci vor veni secerătorii (îngerii lui Dumnezeu) care sunt calificaţi să deosebească grâul de neghină. Ei le vor selecta cu precizie, vor pune grâul în grânarul cerului şi vor arunca neghina în focul iadului.

            Chiar dacă pilda neghinei vorbeşte despre prezenţa răului şi binelui în lume, învăţătura ei se aplică şi Bisericii lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că în Biserica lui Dumnezeu trebuie tolerat răul (păcatul) aşa cum se întâmplă în lume. Sunt păcate publice care trebuie pedepsite de oameni şi sunt păcate ascunse care vor fi de Dumnezeu. În scrisoarea trimisă Bisericii din Corint, Pavel dezvoltă această idee, spunând: ,,În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară îi judecă Dumnezeu. Daţi afară din mijlocul vostru pe răul acela" (1 Cor. 5:12-13). Păcatul nu trebuie tolerat în Biserica lui Dumnezeu, el trebuie mărturisit şi părăsit şi procesul acesta trebuie susţinut cu post, rugăciune şi înfrânare. Nici un păcat public nu trebuie tolerat în Biserică, ci mărturisit şi părăsit. În natura umană însă există slăbiciuni, comportamente greşite, momente de neveghere şi pentru acestea oamenii nu trebuie aruncaţi în focul iadului, ci ridicaţi cu duhul blândeţii: ,,Dacă cineva dintre voi a căzut deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi ca să nu fii ispit şi tu" (Gal. 6:1). Pavel remarcă posibilitatea unor astfel de accidente spirituale. Aceasta nu înseamnă trăirea în păcat, ci mărturisirea şi părăsirea păcatului pentru că ,,nimic întinat nu va intra în cer" (Apoc. 21:27). Judecarea faptei dovedite o face biserica, judecarea inimii şi conştiinţei o face Dumnezeu. Biserica trebuie să fie locul unde oamenii se pocăiesc, dar nu trebuie să fie locul unde sunt toleraţi să păcătuiască.