Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Aprilie 2007

 
 

 

pagina păstorului

Aprilie 2007

 

Aprilie 29, 2007

Valoarea de sine este fundamentul care dă echilibru personalităţii unui om, şi este definită de ce crede el însuşi despre sine, cât şi de realizările din viaţă. Complexul de inferioritate sau de superioritate sunt cele două extreme, când omul ajunge la periferia balanţei personalităţii şi comportamentul său devine dezechilibrat. Scopul existenţei umane este realizat atunci când omul reuşeşte să-şi împlinească visul vieţii, fiind satisfăcut de realizările lui. Pentru bărbaţi, diferit de femei, scopul vieţii este performanţa, succesul, competenţa,obţinerea rezultatelor. Chiar dacă scopul este bun, motivaţiile şi metodele folosite pot fi bune sau rele, în funcţie de caracterul fiecăruia. Spre exemplu, motivaţiile şi metodele folosite pentru obţinerea unei poziţii în lume sunt absolut diferite de cele folosite în Biserică. În istoria biblică întâlnim conducerea patriarhală - Noe, Avraam; conducerea regală - Melhisedec; conducerea naţională - sistemul lumesc; conducerea levitică - sistemul Aaronic; conducerea spirituală - sistemul creştin. Diferit de sistemul lumesc, Noul Testament prezintă două categorii de conducători în Biserica: episcopii, prezbiterii, pastorii pentru conducerea spirituală şi diaconii pentru a servi pe linie administrativă. În timp, diaconii au trecut alături de pastori, prezbiteri... în conducere şi lucrare spirituală şi un grup de fraţi, numit ,,comitet” au devenit responsabili de lucrarea administrativă din biserica locală. Slujitorii spirituali sunt dedicaţi pe viaţă în serviciul spiritual de conducere, timp în are ,,comitetul administrativ” este reales la o anumită perioadă de timp.
     Chiar dacă aceste două slujiri sunt diferite şi separate, ele se întrepătrund în viaţa şi activitatea bisericii. Calităţile care pun în evidenţă persoanele chemate de Dumnezeu pentru aceste slujiri sunt relativ asemănătoare, or confirmarea bisericii pentru promovarea lor în slujbă trebuie să fie în funcţie de calităţile şi mărturia vieţii lor, deoarece ele sunt dovada alegerii lui Dumnezeu pentru ei.
   1. Mărturia chemării, dovedită de dorinţă puternică şi sinceră pentru slujire, capacităţi şi abilităţi de slujire şi eficienţă, succes în slujire, călăuzirea Duhului.
   2. Mărturia caracterului, dovedită de modul lui de viaţă, comportament, atitudini, valori, priorităţi, transparenţă, vorbire sănătoasă, neîncăpăţânat, sociabil.
  3. Mărturia abilităţilor, dovedită de ce ştie şi poate să facă, discernământ în decizii, pregătire, imparţial în judecată, capacităţi de conducere, înţelepciune.  
   4. Mărturia familiei, dovedită de succesul lui în familie, înţelegere, armonie,  să fie apreciat şi admirat de soţie şi copii, pentru că nu va avea mai mult succes şi înţelegere cu sute de oameni, decât cu propria soţie şi copii. 
   5. Mărturia recordului, dovedită de ce a făcut până în prezent în biserică.
   6. Mărturia unităţii, dovedită prin relaţie frăţească şi transparenţă. Este ideală încrederea reciprocă, unitatea opiniilor, deoarece o conducere dezbinată duce la dezbinarea bisericii. Dacă Duhul călăuzeşte biserica, nu poate călăuzi pe unii într-un fel şi pe alţii în alt fel. Dimpotrivă, aceasta dovedeşte interese şi surse de călăuzire diferită. Cine face treabă bună cu o persoană cu care nu se înţelege? Ideea opoziţiei este nebiblică şi lumească - fraţii nu trebuie să fie în opoziţie, numai Diavolul este în opoziţie cu Dumnezeu; opoziţia este opusul unităţii.
  7. Mărturia demnităţii, dovedită de imaginea pe care o are şi de oamenii care-l înconjoară. Dumnezeu nu stă niciodată cu Diavolul.
   Nimic nu este mai frumos în viaţa decât să alegi bine şi să te bucuri de consecinţe.

 

 

Aprilie 22, 2007

Omul în viaţă are nevoi, dorinţe şi pretenţii şi, în funcţie de împrejurări şi oportunităţi, le poate împlini sau nu. Dorinţele şi pretenţiile pot fi amânate, chiar neglijate, însă nevoile trebuie împlinite şi omul îşi canalizează toate eforturile şi resursele din viaţă spre împlinirea propriilor nevoi. Câteva dintre nevoile de bază ale omului se împlinesc prin căsătorie, drept pentru care căsătoria trebuie să aibă calitatea necesară, altfel nu numai că nu împlineşte nevoile specifice, dar crează nevoi noi, care pun presiune şi dezechilibrează întreaga existenţă. Pentru o familie fericită este nevoie de doi oameni; pentru o familie distrusă este nevoie doar de unul. De aceea fiecare partener în căsnicie contribuie în mod direct la fericirea sau ruinarea mariajului. O căsnicie de calitate, capabilă să împlinească nevoile partenerilor, trebuie să conţină elementele de bază aşezate de Dumnezeu în familia-model, Adam şi Eva.
    1. Elementul separării (Gen. 2:24): ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa...” . Persoanele care au dreptul să ia decizii într-o familie sunt soţul şi soţia, drept pentru care toate celelalte relaţii din viaţa lor trebuie să se subordoneze  acesteia. Dacă soţul sau soţia implică în relaţia de familie o a treia persoană, căreia îi dă autoritate egală cu a partenerului său, falimentează relaţia maritală. Separarea este condiţia lui Dumnezeu pentru orice persoană care doreşte să-şi întemeieze o familie de calitate. Absenţa separării de oricare altă persoană cu excepţia partenerului este un risc la fel de mare ca şi izolarea de persoanele respective.  
    2. Elementul unităţii (Gen. 2:24): ,,...se va lipi de nevasta sa...” . Căsătoria de calitate nu implică doar separarea de părinţi, fraţi, surori, ci în egală măsură unirea cu partenerul ales pentru căsătorie. O familie de calitate este formată dintr-un bărbat şi o femeie, uniţi din dragoste în legământul căsniciei. Unirea trebuie realizată la nivelul părţilor componente ale omului, respectiv componenta spirituală, emoţională, intelectuală şi fizică. După cum unui om nu-i este suficient doar dacă mănâncă sau doar dacă bea apă, ci trebuie în egală măsură să-şi împlinească toate nevoile, tot aşa în cadrul familiei partenerii trebuie să se unească în toate cele patru aspecte, indiferent de preţul plătit. Orice lucru, fenomen sau persoană care împiedică unitatea trebuie neapărat eliminat.     
   3. Elementul completării (Gen. 2:18): ,,Nu este bine ca omul să fie singur, am să-i fac un ajutor potrivit”. Pentru ca fiecare dintre soţi să fie ,,potrivit” pentru partener său, trebuie să-şi asume în mod conştient anumite responsabilităţi. Soţul trebuie să înveţe să-şi iubească soţia cu lepădare de sine, aşa cum Hristos Şi-a iubit Biserica (Efeseni 5:25). Această dragoste se sacrifică pentru partener (,,nu caută folosul lui”), conduce partenerul la sfinţenie (,,ca s-o sfinţească”) şi oferă satisfacţie şi împlinire (,,să-şi iubească soţia ca pe trupul lui”). Soţia trebuie să înveţe să se supună soţului şi să-l respecte, aşa cum Biserica Îl respectă pe Domnul (Efeseni 5:33). Supunerea soţiei nu are legătură cu valoarea şi competenţa soţului, ci cu autoritatea dată de Dumnezeu lui. 
    Fiecare persoană care se căsătoreşte aşteaptă binecuvântare şi fericire în cuplu, însă acestea sunt rodul unei casnicii de calitate, or calitatea casniciei fiecărui cuplu este DOAR în mâna celor doi soţi. Nimeni din afara familiei nu poate ferici sau neferici - acesta este profitul sau falimentul propriilor investiţii.
    Vă invit cu dragoste pe toţi la meditaţie smerită şi reevaluare unde se impune. 

 

 

Aprilie 15, 2007

  Dreptul de a alege în viaţă a fost şi rămâne unul dintre cele mai mari vise ale oamenilor. Fiecare persoană vrea să facă alegeri care implică persoana şi viitorul lui. Din punctul de vedere al conducerii, Biserica are oameni care slujesc şi care sunt slujiţi, diferenţa între ei făcând-o chemarea, pregătirea, spiritualitatea, integritatea, disponbilitatea, fidelitatea. 
      Un slujitor este persoana aleasă şi recunoscută public ca având dreptul şi responsabilitatea să îndeplinească anumite funcţii pentru beneficiul bisericii. Tipuri de conducere în Scripturi şi de-a lungul istoriei Bisericii:
    1. Conducerea episcopală, unde o persoană este aleasă şi învestită cu autoritate peste biserică (1 Tim. 3:1, 2-7);
      2. Conducerea prezbiteriană, unde un grup de slujitori sunt aleşi şi învestiţi cu autoritate peste biserică (Fapte 14:23);
      3. Conducerea congregaţională, unde toate persoanele din biserică se implică cu autoritate egală în conducere, decizii şi executarea deciziilor.
     Tipuri de slujitori în slujbă:
      1. Slujitori pentru care relaţiile cu cei slujiţi sunt mai importante decât principiile slujirii. Ei compromit adevărul ca să nu strice relaţiile cu cei slujiţi, fără să aibă reguli clare între permis şi nepermis.
     2. Slujitori pentru care principiile slujirii sunt mai importante decât relaţiile. Ei slujesc după principii şi cu dreptate, chiar dacă slăbeşte relaţia cu anumite persoane care ies din cadrul regulilor bisericii.
     Tipul de alegere al Domnului Isus Hristos:
     1. Identificarea ucenicilor - după o noapte de rugăciune: ,,Veniţi la Mine”;
     2. Formarea lor - curs intensiv de 3 1/2 ani: ,,Învăţaţi de la Mine”;
     3. Încredinţarea responsabilităţilor: ,,Duceţi-vă în toată lumea...”  
     Tipuri de principii corecte sau greşite în cadrul echipei de slujitori:
    1. Încrederea se câştigă prin integritate şi abilitate sau se pretinde în baza vârstei, banilor, vechimii în biserică... alte criterii lumeşti.
    2. Unitatea se întreţine prin respect reciproc, trasparenţă şi prietenie sau prin suspiciuni, atitudini mascate de superioritate, pretenţii imature.
    3. Autoritatea în slujbă este egală cu responsabilitatea asumată sau autoritatea este o pretenţie permanentă, timp în care responsabilitatea e o opţiune respinsă. 
   4. Succesul sau insuccesul este al întregului grup de slujire sau succesul este al unora şi insuccesul al altora.
     Tipuri corecte de alegeri, motivaţii şi priorităţi în slujire:
   1. Iubim oamenii, nu mulţimile;
   2. Conducem oamenii, nu-i manipulăm;
   3. Dezvoltăm principii, nu confuzie;
   4. Luptăm pentru unitate, nu pentru coaliţii.  
    Tipuri de cauze şi efecte, atitudini şi consecinţe în slujire:
  1. Un lider nu poate conduce oameni care nu-l vor, n-au încredere în el.
  2. Oamenii nu respectă liderul care ,,nu este” şi ,,nu face” mai mult decât ei.
  3. Potenţialul şi eficienţa unui lider depinde de oamenii care-i sunt alături.
  4. Oameni pe care un lider îi atrage sunt cei care se aseamănă cu el.
    Acelaşi Dumnezeu are biserici locale diferite, datorită conducerii lor.

 

 

Aprilie 8, 2007

Învierea Mântuitorului Isus Hristos este de departe cel mai neobişnuit eveniment din Univers. Chiar dacă Biblia vorbeşte şi despre alte învieri, niciuna dintre ele nu poate fi comparată cu învierea Mântuitorului. El a vorbit înainte să moară despre învierea Sa, explicând că aceasta este dovada autorităţii divine: ,,Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatal Meu” (Ioan 10:17-18).
     Unul dintre efectele învierii Mântuitorului este că-i desparte pe unii şi-i uneşte pe alţii. Venirea Domnului Isus pe pământ în calitate de Mântuitor a însemnat, printre altele, despărţire de slava cerească. De asemenea, ispăşirea păcatului omenesc pe Golgota a însemnat, printre altele, despărţire de Tatăl, motiv pentru care Mântuitorul a strigat: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Cu preţul acestor imense despărţiri, Mântuitorul i-a unit pe oameni.
    Învierea Mântuitorului i-a unit pe oamenii cei mai diferiţi şi îndepărtaţi şi, în acelaşi timp, i-a despărţit pe oamenii cei mai asemănători şi apropiaţi.
    I. ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI DESPARTE OAMENII DIFERIŢI
    ,,Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ, n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi omul va avea de vrăjmaş chiar pe cei din casa lui” (Matei 10:34-35). Oamenii din Împărăţia lui Dumnezeu vor fi întotdeauna într-un război spiritual cu oamenii din împărăţia întunericului, chiar dacă ei sunt din aceeaşi familie. Învierea Mântuitorului desparte oamenii din punct de vedere spiritual, convertiţii de neconvertiţi. ,,Ce legătură poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?” (2 Cor. 6:15)
    II. ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI UNEŞTE OAMENII ASEMĂNĂTORI
    1. Oamenii răi se unesc în lucrurile rele împotriva Domnului: 
    - Pilat cu Irod, deşi certaţi de multă vreme şi duşmani consacraţi, au fost uniţi de interese comune (Luca 23:12).
    - Iuda şi preoţii, deşi în aparenţă foarte diferiţi, făcând parte din grupuri diferite, în realitate aveau interese comune (Luca 22:47,52).
    2. Oamenii buni se unesc în lucruri bune pentru slava Domnului:
      - Ucenicii Domnului, uniţi pentru întotdeauna prin învierea Mântuitorului;
    - Creştinismul uneşte oameni atât de diferiţi din punct de vedere social, financiar, familial, politic, profesional, intelectual... prin învierea Mântuitorului. 
    III. ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI UNEŞTE OAMENII CU DUMNEZEU
     - Omul trăieşte cu Dumnezeu pe pământ, convertirea însemnând intrarea prin credinţă în Împărăţia lui Dumnezeu, unde omul mântuit trăieşte spiritual cu Dumnezeu. ,,Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). 
    - Omul trăieşte cu Dumnezeu în cer, răpirea Bisericii va pune împreună pentru eternitate pe oamenii mântuiţi cu Dumnezeul veşnic, datorită învierii Mântuitorului.
     Aniversarea Învierii Domnului în 2007 ne pune în faţa acestor realităţi, nu doar în faţa unei sărbători creştine, cu mese pline, lume multă sau puţină... 
   Te invit la Betania să ne închinăm împreună, cântând: ,,HRISOS A ÎNVIAT...”

 

 

Aprilie 1, 2007

Săptămâna patimilor a fost mai grea decât întreaga viaţă umană a Domnului Isus Hristos şi Vinerea Mare a fost, probabil, mai grea decât întreaga săptămână. Săptămâna patimilor, în general, şi ziua de vineri, în special, au rămas martori pentru ce a oferit omul  lui Dumnezeu şi pentru ce a oferit Dumnezeu omului. Omul a oferit trădarea lui Iuda, lepădarea lui Petru, infidelitatea mulţimii condusă de slogane, ipocrizia preoţilor Ana şi Caiafa, nedreptatea guvernatorilor Pilat şi Irod, animalitatea ostaşilor, laşitatea ucenicilor cu excepţia lui Ioan, batjocurile trecătorilor, minciuna preoţilor... şi multe altele care rămân repere ale “moralei”  rasei umane. 
     De cealaltă parte, Dumnezeu a oferit TOTUL, pe singurul Său Fiu, Isus Hristos, această jertfire rămânând martorul iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare muritor.  Suferinţa Mântuitorului din Vinerea Mare întrece cu mult înţelegerea umană, însă atât cât înţelegem, ne motivează la pocăinţă.
    1. Suferinţa spirituală din Ghetsimani. În jurul orei 12 noaptea, dupã instituirea Cinei, Mântuitorul a ieşit cu ucenicii Săi pe muntele Mãslinilor (Matei 26:26-30). A luat cu El pe trei dintre ei şi au intrat în Grădina Ghetsimani să se roage. Acolo a suferit în Duhul povara păcatului întregii omeniri şi a spus: ,,Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte... Tată, dacă este cu putinţă, îndepartează de la Mine paharul  acesta...” (vers. 38-39). Cât de mare a trebuit să fie suferinţa spirituală a păcatului omenesc, încât Domnul să aibă un moment de ezitare?
      2. Suferinţa sufletească din casele marilor preoţi. În jurul orei patru dimineaţa, în urma sãrutului mişelesc al lui Iuda, Isus este prins, arestat şi dus în casa lui Ana şi apoi în casa marelui preot Caiafa, unde a avut loc procesul religios (Ioan18:12-14). Cât de mare a trebuit să fie suferinţa sufletească a Mântuitorului văzând cum marele preot şi socrul său, Ana, se comportă ca nişte tâlhari, brute, lovindu-L, scuipându-L, batjocorindu-L...?
     3. Suferinţa mentală din casele guvernatorilor. Înainte de ora şase dimineaţa, Isus este bătut şi îmbrâncit pe străzile Ierusalimului, spre casa guvernatorului Pilat, sub învinuirea de revoltă împotriva Cezarului. Pilat, în urma unei scurte investigaţii, relizează că este un complot al preoţilor şi, dorind să iasă din încurcătură, tranferă procesul guvernatorului Irod. Acesta, după un scurt dar dispreţuitor interviu, îl trimite pe Isus înapoi la Pilat (Luca 23:1-12). În ciuda nevinovăţiei evidente, a avertizării soţiei lui care avusese un vis, Pilat Îl condamnă pe Mântuitorul pentru interesele meschine de putere. Cât de mare a trebuit să fie suferinţa Domnului analizând nedreptatea acestor judecători?
     4. Suferinţa fizică pe drumul spre Golgota. Înainte să plece spre locul execuţiei, ostaşii L-au legat de un stâlp şi L-au bătut crunt de la ora şase până la ora opt dimineaţa, cu un bici din curele care avea la capete bucăţi de metal sau de os. De obicei, această tortură sfâşia carnea condamnaţilor; uneori se vedeau venele şi chiar organele interne. Aproximativ o oră au mers pe Via Dolorosa până la Golgota, timp în care Isus a fost torturat. Cât de mare a trebuit să fie suferinţa şi epuizarea fizică, dacă El S-a prăbuşit nemaiputând să-Şi ducă crucea?
     5. Suferinţa singurătăţii. De la ora nouă până la ora trei seara a stat pe cruce. Ultimile trei ore a fost întuneric şi Isus a stat singur pe cruce în chinuri insuportabile, batjocorit de mulţimea adunată, însetat, părăsit de oameni şi de Dumnezeu, doar pentru că S-a făcut responsabil de vina păcatului nostru. Cât de mare a trebuit să fie durerea acestei singurătăţi, dacă Mântuitorul a strigat după Tatăl?
      Atât de mare a fost păcatul nostru pentru Dumnezeu, încât Mântuitorul a trebuit să sufere în locul nostru, tranferând păcatul nostru asupra Lui. Atât de mare a fost dragostea lui Dumnezeu pentru noi, încât a transferat asupra noastră neprihănirea Lui.
      Dragul meu prieten, este din nou Paştele, poate ultimul pentru noi... Este din nou timpul potrivit să acceptăm mântuirea lui Dumnezeu oferită prin Mântuitorul Hristos. Aceasta nu-i soartă, ci doar alegere, o alegere care nu face doar diferenţa între două religii, credinţe, ci face diferenţa între viaţă şi moarte veşnică. Te aşteptăm la Betania, să ne închinăm şi să primim mântuirea lui Dumnezeu.