Februarie 2006

 
 

 

pagina păstorului

Februarie 2006

 

Februarie 26, 2006

 

       Scopul venirii în lume a Mântuitorului Isus Hristos, a fost să aducă Împărăţia lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a realizat cu sacrificiul propriei vieţi. Oamenii nu L-au înţeles pentru că în natura umană depravată de păcat, omul gândeşte şi acţionează în firea păcătoasă. Mai târziu, apostolii au continuat cu acelaşi scop  şi sacrificiu misiunea Mântuitorului. Apostolului Pavel spre exemplu în slujirea sa pentru Rege, a fost deseori lipsit de lucrurile elementare a le vieţii, nedreptăţit, bătut, trădat de cei dinafară (de oamenii necredencioşi) dar şi de cei dinăuntru (de cei credincioşi). Însă toate acestea nu l-au descurajat şi nu l+au făcut să renunţe, ci, dimpotrivă, ca şi Domnul său, a rămas credincios chemării până la sfârşit.
      În capitolul 19 din Faptele Apostolilor, Pavel predică Evanghelia în Efes, unul dintre faimoasele oraşe ale Asiei în care era construit celebrul Templu al Dianei. Adevărul lui Dumnezeu demască idolatria şi destrăbălarea din viaţa oamenilor şi aceştia au două alternative: să se pocăiască sau să-l elimine pe Pavel. Pentru că legal ei nu-şi puteau împlini interesele, au instigat populaţia şi au produs o răscoală comunitară. De obicei răscoala este un eveniment care sfidează orice regulă, creează panică şi teroare, încercând să rezolve în mod primitiv şi brutal anumite nemulţumiri. 
      În astfel de situaţii adevărul şi dreptatea nu mai contează, ci doar ura şi răzbunarea, mulţimea devenind subiectivă şi violentă. În ciuda adevărului pe care-l predica, Pavel cade în mijlocul acestor oameni care nu erau deloc dispuşi să audă ce spunea el şi nici să evalueze adevărul predicat de el. 
        Este interesantă psihologia mulţimii în astfel de situaţii:
- în primul rând, a fost cineva care i-a adunat pe oameni la un loc (vers. 25); acesta a fost Dimitrie Argintarul;
- în al doilea rând, el i-a câştigat pe oameni de partea lui, părând că le apără interesele, durerile, spiritualitatea, viitorul... puse în pericol de slujirea lui Pavel (vers. 25-27);
- în al treilea rând, a reuşit să-i umple de mânie, situaţie în care omul nu mai gândeşte, este uşor de manipulat şi este în stare de orice (vers. 28);
- în al patrulea rând, mulţimea mânioasă începe să strige (vers.28) şi nu mai respectă nici o regulă omenească sau dumnezeiască - “au năvălit” (vers. 29);
- în al cincilea rând, mulţimea aceasta este confuză - “unii strigau una, alţii strigau alta...”, se creează învălmăşeală şi sunt prezenţi oameni care nici măcar nu ştiu de ce sunt acolo, oameni care nu erau acolo de obicei (vers.32);
- în al şaselea rând, în loc de argumente şi dovezi logice, obiective, mulţimea strigă două ore, se învălmăşeşte, face scandal...(vers. 34);
- în al şaptelea rând, un om înţelept pune capăt scandalului, răscoalei primitive, spunând că astfel de lucruri se rezolvă civilizat, într-o cadru legal,  de către oameni competenţi, cu responsabilitate în domeniu (vers.38-40). Diavolul îl foloseşte pe Dimitrie să facă ceartă, Dumnezeu pe Alexandru să facă ordine. 
         Indiferent de circumstanţele timpului, Mântuitorul, apostolii şi toţi slujitorii lui Dumnezeu sunt chemaţi să continue ceea ce a început Regele - PREDICAREA ADEVĂRULUI.

 

 

Februarie 12, 2006

 

     Existenţa Bisericii lui Dumnezeu de 2000 de ani presupune un proces lung şi presărat cu influenţe spirituale, sociale, materiale... care au afectat în mare măsură spiritualitatea şi direcţia Bisericii. Aşa se face că astăzi asistăm uimiţi la o diversitate contradictorie de biserici şi doctrine unde fiecare pretinde că este pe drumul cel bun. Ceea ce defineşte o biserică, crezul şi direcţia ei, este conducerea acesteia. Felul în care este condusă o maşină depinde de şofer, felul în care este condusă o echipă sportivă depinde de antrenor, felul în care este condusă o şcoală depinde de director şi Consiliul Profesoral. 
     În Cartea Faptele Apostolilor întâlnim prima generaţie a Bisericii Domnului, acolo unde pentru rezolvarea problemelor care definesc conducerea, crezul, direcţia, tot timpul sunt pomeniţi apostolii şi prezbiterii. Privind la mulţimea potenţială de bărbaţi care pot fi implicaţi în grupul, în echipa de conducere a unei biserici, ne întrebăm: “Cum ar trebui să fie grupul de lucrători pentru ca Dumnezeu să conducă Biserica Sa prin ei?”
    Orice echipă de conducere a unei biserici, companii, şcoli, ţări... are un set concret şi bine definit de reguli şi un lider mai mare între egali. Setul acesta de reguli fixează drepturile, obligaţiile, responsabilităţile, şi relaţiile membrilor echipei. Iată doar câteva dintre aceste reguli, prezentate de Biblie şi confirmate de experienţa istoriei:
    1. Încrederea se câştigă. Încrederea liderului faţă de echipă şi invers, între membrii echipei şi cei pe care-i slujeşte, se câştigă. Orice suspiciune, lipsă de transparenţă, diferenţe nejustificate, bârfe... afectează negativ încrederea. O echipă nu poate avea succes atâta timp cât membrii ei nu au încredere unul în celălalt. 
    2. Relaţia se întreţine. Relaţia este direct proporţională cu atitudinea. Ea se întreţine prin comunicare, întâlniri, discuţii, prietenie... 
    3. Tăria unei echipe este dată de cel mai slab membru component. Dacă folosim un lanţ puternic, dar care are o verigă slabă, el se va rupe imediat în locul verigii slabe.
    4. Autoritatea este egală cu responsabilitatea. Un lucrător are atâta autoritate câtă responsablitate manifestă şi este responsabil în măsura în care este învestit cu autoritate.
    5. O echipă nu are membri importanţi şi mai puţini importanţi. Toţi membrii sunt importanţi în egală măsură, doar responsabilităţile şi abilităţile lor sunt diferite.  
    6. Fiecare membru al echipei trebuie să dea socoteală. Nu poţi fi membru într-o echipă unde faci ce vrei, sfidând regulile echipei. 
    7. Succesul sau insuccesul este al întregii echipe. Când o echipă pierde sau câştigă, toţi sunt merituoşi sau vinovaţi.

    Dragi oameni ai lui Dumnezeu, vă chem la o gândire biblică, duhovnicească, probată de 2000 de ani de experienţă creştină, nu la una umanistă, istorică, laică, firească în ceea ce priveşte conducerea. Avem o singură şansă să trăim cu Dumnezu: SĂ GÂNDIM CA EL.

 

 

Februarie 5, 2005

 

     Fiecare om îşi propune să facă o diferenţă cu viaţa lui, să ajungă la succes, la performanţă în anumite domenii. În ciuda acestui ideal universal, unii pierd, iar alţii câştigă. Ce anume face diferenţa?  
    În general, oamenii fac un anumit lucru în măsura în care reprezintă intereselor lor. Premiul de la sfârşitul anului, medalia de la sfârşitul concursului, salariul de la sfârşitul săptămânii... ne motivează să învăţăm, să ne antrenăm, să muncim. Dacă în viaţa acesta scurtă şi plină de necazuri de pe pământ oamenii ajung la succes sau la faliment, tot aşa este şi în viaţa spirituală, în alergarea spre cer. Care sunt lucrurile care  motivează, ajută călătoria noastră spre cer? În ce fel trebuie trăită viaţa spirituală, pentru a câştiga premiul ceresc, adică harul de a sta veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu?

     1. În primul rând, alergarea trebuie făcută în cursa cea bună.
     În general, toţi oamenii aleargă, numai că unii aleargă în cursa cea rea. Ei fac eforturi mari, îşi cheltuiesc resursele, se sacrifică, dar alergarea lor este greşită, aleargă de la început pentru o cauză pierdută. Sunt oamenii care îşi focalizează alergarea vieţii pe acumularea de posesiuni materiale, neglijând sau eliminând interesul lor pentru mântuirea sufletului. Exemple evidente sunt Acan, tânărul bogat, Anania şi Safira, Iuda Iscarioteanul, bogatul din pildă... Priorităţile în viaţă fac din oameni invingători sau învinşi, de aceea viaţa trebuie trăită cu perspectiva eternităţii. 

     2. În al doilea rând, alergarea trebuie făcută după reguli.
     Indiferent că este vorba de şcoală, sport sau serviciu, oamenii lucrează după reguli bine stabilite. Tot la fel, alergarea spre cer are reguli clare, reguli care, pe de-o parte, interzic facerea anumitor lucruri, însă, pe de cealaltă parte, obligă la facerea anumitor lucruri. Nu puţine sunt cazurile în care studenţi, sportivi sau muncitori au fost daţi afară din şcoală, concurs, serviciu din cauza nerespectării regulilor. Exemple biblice pot fi Adam şi Eva, care, nerespectând regula de a nu mânca dintr-un anumit pom, au fost eliminaţi din grădină, pentru că au încălcat regula.

    3. În al treilea rând, alergarea trebuie făcută până la capătul cursei.
    Sunt studenţi, sportivi, muncitori... care încep foarte bine, însă sfârşesc în ruşine şi faliment. Începutul este important, dar nu suficient. În cursa spre cer au început mulţi, dar o vor termina puţini, pentru că alergarea spre cer exclude alergarea pe alte căi, include respectarea regulilor şi rezistarea până la sfârşit, indiferent de circumstanţe. Deseori sunt descurajări, obstacole, dificultăţi şi lipsuri pe drumul spre cer, însă, motivaţi de dorinţa de a fi în cer şi nu în iad, alergarea trebuie făcută pe drumul pe care a mers Isus, respectând regulile respectate de El şi rezitând ca şi El - până la sfârşit.